Prințul dispărut (volumul 2)

18. Prima poveste.

Degetele ei răsfirară cu grijă părul brunet și creț al micului băiatului, răspândind în întreaga cameră mirosul șamponului de mure, în timp ce băiatul se foi ușor între cearceafurile proaspăt schimbate, ce aveau pe ele nave spațiale.

Fusese agitat, mai ales după vizita la doctor, însă, o dată ajuns în căldura casei sale, William reușise să se mai liniștească în brațele Adelaidei, ce-l legănase până când Arthur făcuse ordine în camera dezordonată.

Baia caldă, în modul specific pe care el îl adora, cu toate jucăriile sale, fusese primită cu drag de micul băiat, însă oboseala ce-i invadase corpul nu-i permisese să se joace cu niciun animal marin de plastic.

Într-un final, schimbat în pijamale, hrănit, și așezat în pat, alături de prezența Adelaidei, ce-i tot mângâia părul creț, și Arthur, ce se așezase pe un scaun pe partea opusă a patului, pentru a-i citi una din poveștile sale preferate, Sinbad marinarul, William adormi.

Privindu-i respirațiile regulate ale pieptului, Adelaide se simți ușurată că era în sfârșit în siguranță. Se simțea liniștită, deși, nu cu mult timp în urmă, crezuse că totul avea să se termine pentru ea și fiul său.

— Te iubesc mult, dar dacă mai faci ce ai făcut azi, s-ar putea să nu mai ai norocul să te întorci în viața acasă, Ad! Sper că știi asta! Arthur o sărutase apăsat pe frunte, ieșind din cameră, dorind să îi lase Adelaidei o secundă de liniște.

Știa că greșise, acum știa, dar Arthur n-ar fi putut să înțeleagă toate stările prin care sufletul ei trecuse în momentul în care aflase locul în care William ar fi putut fi.

Sărutând mâna stângă și ușor zgâriată a micului copil, Adelaide decise că e timpul să își facă și ea un duș. Însă ajunsă în sufragerie, îl găsi pe Arthur citind dintr-o carte de psihologie, odihnindu-se după ordinea făcută în linii mari în sufragerie, și simți nevoia să-l privească câteva secunde.

— Doarme sigur? Arthur o întrebă, fără a-și ridica privirea din cartea groasă cu coperți albastre.

Așezându-se la picioarele bărbatului blond, Adelaide oftă, trecându-și mâinile peste față într-o încercare eșuată de a alunga oboseala.

— Da! Șopti mai mult pentru sine, fixând cu privirea parchetul alb.

Citind de două ori aceeași frază, Arthur decise să afle ce se întâmpla în mintea Adelaidei. Nu obișnuia să stea în jurul lui când citește, pentru că știa că lui nu-i plăcea să citească când cineva îl privea. Mereu își pierdea toată concentrarea.

Îndoind pagina cărții, Arthur o trânti pe covor, ridicându-se doar pentru a-și muta poziția corpului, așezându-și capul pe picioarele Adelaidei.

În mod inconștient, aceasta își lăsă degetele să maseze lent scalpul bărbatului blond.

— Crezi că și-a dat seama? Adelaide murmură, făcându-l pe Arthur să-și unească buzele într-o linie dreaptă și să ofteze apăsat.

Așteptase toată ziua această întrebare.

— Cred că dacă și-ar fi dat, ar fi aici! Arthur răspunse într-un final, privind cum Adelaide își lipește spatele de spătarul canapelei.

— Crezi că e greșit ce fac eu, Arthur? Îl întrebă, făcându-l pe acesta să se ridice și să își treacă mâinile prin păr.

Habar n-avea ce ar trebui să îi răspundă. I se părea greșit și totodată atât de corect.

El plecase, iar ea a luat o decizie ce i-a schimbat viața. El plecase, iar ea devenise o altă persoană, mai atentă, mai capabilă.

Era fiul ei și avea tot dreptul să aleagă pe cine lasă în viața lui William, dar în aceeași măsură, Dylan nu avusese șansa să afle că e tată.