Prințul dispărut (volumul 2)

5. Iadul se dezlănțuie

Lacrimile îi alunecau încet pe obrajii lipsiți de orice fel de machiaj, în timp ce mâinile-i tremurânde, murdare de vopsea roșie, strângeau cu putere medalionul de la gât, de parcă, în modul ăsta, ar putea să se trezească din coșmarul în care pur și simplu se trezise.

Ochii ei mari și negri priveau cei doi detectivi din fața ei, și pentru o secundă îi urî pentru vestea pe care cei doi o aduseseră. Trase o gură mare de aer, zicându-și că trebuie să se calmeze, apoi își drese vocea, mutându-și privirea spre bărbatul blond, așezat pe canapeaua din fața ei.

Părea că strânge la fel de puternic ca și ea, medalionul pe care îl avea la gât, în timp ce ochii lui verzi, cu irizații negre păreau că privesc undeva în gol, ceva ce doar mintea lui putea să vadă.

— Și dumneavoastră a-ți pierdut pe cineva? Decateh întrebă cu o voce șoptită, arătând cu capul spre medealionul lui Arthur, iar acesta oftă adânc și apăsat, apoi privi bufnița din mâinile sale.

— Nu există persoană pe acest pământ care să nu fi pierdut, măcar o persoană pe care o iubea enorm, la un moment din viața lui! Arthur îi răspunse, pe același ton încărcat cu durere și amintiri ca al lui Decateh, apoi își ridică privirea spre ea, zâmbindu-i ușor strâmb.

— Și nu a-ți simțit cum ceva se rupe în voi, când ați aflat asta? Eu... nu am simițit niciodată atâta durere, și e straniu, pentru că e cauzată de lipsa celui care-mi provoca cea mai multă fericire! Decateh murmură, iar Adelaide clipi des, pentru a-și înfrâna dorința de a plânge. Își îndreptă spatele și trase adânc aer în piept.

— Cea mai frumoasă amintire pe care o am în cap, de fiecare dată când îmi este dor de șoția mea, care a murit, este făcută într-o zi de iarnă. Mă înnebunea efectiv să facem schimbări prin apartament. Avea ceva cu mobila din sufragerie în acea perioadă, așa că, nedorind să mișc nici măcar un centimetru de mobilă din casă, am convins-o să mergem prin parc. Era îmbrăcată atât de gros, și râdea atât de tare încât oricine trecea pe lângă noi ne privea cu un zâmbet larg. Mereu mă simțeam ciudat când lumea ne privea, dar pe ea nu o deranja, ba chiar o amuza și mai tare, și râdea și mai gălăgios. În ziua aia am găsit un pui de pisică înghețat afară, și pur și simplu nu am mai făcut-o să-i dea drumul pisicii. Zâmbea atât de larg, cu pisica aia în brațe, încât nu am putut să o refuz. E o amintire banală, dar pur și simplu, în acel moment eram fericit. Când strâng medalionul ăsta în palme, pur și simplu o simt aproape. Ea a murit, dar tot ce am trăit alături de ea, încă trăiește puternic în mine!

Arthur se ridică de pe canapea, și se aplecă în fața fotoliului pe care Decateh stătea , așezându-și mâinile pe genunchii ei, apoi îi zâmbi încurajator.

— Nu o să te mint, Decateh, durerea pe care o simți acum nu va dispărea așa repede, dar trebuie să treci la un moment dat peste, fiindcă Ludovic nu și-ar fi dorit să trăiești în trecut!

Adelaide își șterse cu subtilitate lacrimile, apoi își drese vocea, mutându-și privirea spre șevaletul din lemn, pe care un taboul tomnatic, neterminat de afla.

— Ne-am certat ultima dată! Mi-a zis că vrea să revină la curse, dar nu am fost de acord. Am trecut prin iad ultima dată când a concurat la o cursă. I-am zis că dacă alege motocrosul, să nu mă mai caute, iar el a plecat la lacul ăla nenorocit! Decateh zise cu o voce tremurândă, și cu lacrimi în ochi, iar Arthur aprobă tăcut.

— Când suntem nervoși, spunem lucuri pe care nu le gândim! Arthur îi răspunse, iar ea aprobă din cap, mutându-și privirea spre Adelaide.

— Există cumva vreo persoană care să-i dorească răul, sau cu care Ludovic să nu se fi înțeles foarte bine?Adelaide întrebă, iar Decateh negă vehement din cap, luându-și câteva secunde de gândire.