Prințul dispărut (volumul 2)

9. Împreună, și totuși, sperați.

O lacrimă rătăcită îi atinse, parcă cu frică, obrazul măsliniu, în timp ce ochii lui, priviră ușor pierduți spre balcon, unde Adelaide fugise în urmă cu câteva secunde.

Mâna lui dreaptă o strângea cu putere pe cea rece, a lui Rose, într-o căutare disperată de sprijin, în timp ce inima lui îi cauza o durere cruntă.

Unde erau Adelaide și Dylan, ce își promiteau că vor privi cerul, atunci când realitatea era mult prea cruntă?

Și se spune că dacă o relație te distruge, în loc să te facă să devii cel mai frumos suflet de pe pământ, atunci, ceea ce ai nu se poate numi iubire.

E doar o otravă, care te distruge în fiecare zi, puțin câte puțin, până când nimic din ce vezi în oglindă nu mai pare cunoscut.

Dar naiba să-l ia!

Fără ea orele nu voiau să treacă! Culorile erau reci și neprietenoase, iar vremea de afară mereu mohorâtă, iar el? El nu mai știa de mult a cui reflexie o privește dimineața în oglindă.

Nu avea niciun sens viața fără ea!

Și nu îi păsa dacă definiția toxicității erau ei doi și tot ce el i-a făcut.

Chiar nu îi păsa.

Tot ce voia era să dea peste gât acea sticlă de otravă pe care numele ei era scris, și să simtă cum sufletul lui se liniștește.

Cum nimic din jurul lui nu mai contează.

Își trase mâna din strânsoare lui Rose, de parcă palma rece a acesteia îi ardea pielea, și cu pași sigur și apăsați, începu a se îndrepta spre balon.

Nu voia să ajungă peste ani să vorbească despre Adelaide ca fiind persoană potrivită la momentul nepotrivit.

Nu exista asta! Pentru ei nu trebuia să existe asta.

Va face ca momentul potrivit să vină, și atunci, atunci îi va spune tot!

Îi va spune cum corpul său tremură când ochii ei căprui îl privesc, de parcă nimic nu e mai important decât el. Îi va spune cum vocea ei, face miliarde de fluturi să existe înăuntrul său, cum nu a uitat toate lucrurile mărunte pe care le iubea la ea, chiar dacă ei doi, nu au mai existat de prea mult timp.

- Nu ai rănit-o destul? Arthur întrebă, pe o voce baritonală, făcându-l pe Dylan să se oprească în dreptul lui.

Trase adânc aer în piept, îndreptându-și spatele, nedorind să-i arate celui din fața sa că vorbele rostite cu răceală și ură, îl afectaseră în vreun fel.

În analiză din cap până în picioare, cu un ușor zâmbet ironic.

Blondul îi părea atât de cunoscut! Sigur s-au mai întâlnit!

Îmbrăcat într-o pereche de blugi, de un negru șters, și un hanorac verde, asemănător cu acele brazilor, care, de altfel, se regăsea și în ochii lui, bărbatul se poziționă în fața lui, blocându-i drumul spre balcon.

- Cu tot respectul, asta e între mine și ea! Dylan îi zise, ușor răgușit.

Poate că cel din fața lui era cel care o făcea pe Adelaide fericită. Poate că el era tatăl copilului ei!

Dar, la naiba, privirea aia...

Privirea aia nu putea să fie a unei persoane care a uitat tot ce a trăit cu el.

Se regăsea în ea dor, și frică. Nu știa încă de ce frică, dar cert era că ceva simțise și Adelaide, la vederea lui.

Ură sau iubire, avea să afle.