Prințul dispărut (volumul 2)

6. Adelaide are un copil.

Degetele lui lungi și noduroase prinseră cu grijă marginea pilotei, ridicând-o în sus, asigurându-se că acoperă umerii nesănătoși de osoși a-i fetei ce dormea pe partea dreaptă a patului, apoi trase adânc aer în piept, aplecându-se după pachetul de țigări de pe noptiera de nuc.

Deschise ușa de sticlă a balconului, lăsându-se lovit de răcoarea dimineții, și ieși afară, trântindu-se pe cel mai apropiat fotoliu.

Când nuielele împletite ale fotoliului se mulară pe forma corpului său, Dylan își trecu degetele prin părul negru, ce deja începea să îi ajungă până la umăr.

Își scoase o țigară din pachet, și brigheta, pe care o aruncase cu o seară în urmă lângă cele trei țigări rămase, și o așeză între buze, mutându-și ochii obosiți asupra cerului plumburiu.

Ploaia era specifică anotimpului, iar Dylan chiar iubea să stea pe balcon și să asculte cum firavele picături se lovesc cu putere de pământ, amintindu-i de ea, dar azi?

Azi ploaia nu părea că va mai fi la fel de blândă până acum.

Îmediat cum își aprinse țigarea, trase cu nesaț din cap, sperând tăcut ca durerea de cap să îi dispară cât mai curând.

Programul lui de somn era haotic, dar nu se mai întâmplase de mult să nu reușească să doarmă nici măcar un sfert de oră.

Ceva din peisaj, dar și din adâncul sufletului îi urla deranjant în urechi că ceva nu este în neregulă.

Ce se schimbase în univers, față de ieri?

Ce rău avea să îi mai întunece sufletul?

Stinse țigarea, aruncând-o pe lângă scrumiera deja plină, și își întinse picioarele de-a lungul mesei de cafea. Își sprijini capul de marginea fotoliului și închise ochii, încercând să își aducă aminte cum ar trebui să respire.

De ore bune simțea că aerul refuză să îi mai umple plămânii, iar cu fiecare respirație adâncă, o presiune deranjantă îl amețea. Inima îi bătea haotic, într-o încercare disperată de a-l avertiza că furutna se apropie, dar ce ar fi putut el să facă?

Cum să se ferească de răul pe care corpul său îl simțea prin toți porii, dar pe care ochii săi nu reușeau să îl vadă?

Cum să te ferești de ceva ce încă nu există?

Starea de angoasă ce-l învăluise, îi făcea corpul să tremure, iar mintea lui continua să se întrebe, ce ar mai putea fi rău?

Universul i-o smulsese pe ea din apropierea lui.

Îi făcuse deja cel mai mare rău posibil.

— Alex, îți sună telefonul! Vocea adormită a lui Rose, se auzi slab, de undeva din spatele lui, iar Dylan o privi pe coada ochiului, pe brunetă, atunci când se auzi foindu-se mai aproape de el, și cu un oftat apăsat, îi făcu semn să plece înapoi în cameră.

Rose privi telefonul din mâna sa, ce suna deja pentru a treia oară, și îl aruncă pe pat, trecându-și adormită mâinile prin părul încâlcit.

Îl simțise pe Dylan foindu-se în pat, și adormise abia spre dimineață, și cumva, nu putea să nu se întrebe la motivul pentru care amicul ei era iar pierdut printre gânduri.

Cu o ultimă privire spre Dylan, Rose începu a merge cu pași apăsați pe ușă, tresărind când corpul ei se lovi de un altul.

Clipi des, simțindu-se dominată de înălțimea celui din fața sa, și închise ușa, ferindu-și părul pe după urechi.