Prințul dispărut (volumul 2)

19.Ai grijă ce alegi

Sărutându-l apăsat pe frunte pe William, Dylan se ridică cu grijă de pe pat pentru a nu-l trezi.

Adormise repede, însă nu izbutise să plece de lângă el. Simțise nevoie să stea lângă el, și să-l privească. Să încerce cumva să facă golul din sufletul său să dispară.

Lipsise atât de mult timp, și deși îi promisese lui Rose că nu o va învinovăți pe Adelaide, prin vene îi curgea furie pură.

Habar n-avea cum ar fi decurs lucrurile dacă i-ar fi spus atunci când a aflat, dar în sinea lui prefera să se gândească că ar fi înfruntat pe oricine doar pentru a fi împreună cu adevărata lui familie.

Știind că nu mai poate amâna discuția cu Adelaide, Dylan ieși din cameră într-un final. Închise ușa încet, nu înainte de a mai arunca o privire spre William, apoi, oftând apăsat, își sprijini spatele de peretele din dreapta lui.

Adelaide era întoarsă cu spatele la el, și privea undeva absentă ușa de lemn pe care el intrase în urmă cu ceva timp.

Știa că nici pentru ea nu e ușoară situația în care se aflau, dar la naiba, din vina ei se ajunsese aici! Ea îl ascunsese atâta timp pe William.

Probabil, dacă Toni nu și-ar fi încălcat promisiunea făcută ei, dacă el nu ar fi sunat, nu ar fi aflat niciodată că are un copil, iar gândul ăsta îl distrugea în interior.

Privirea îi era încețoșată din cauza lacrimilor pe care încerca cu greu să le oprească din a-i aluneca pe chip, iar corpul parcă refuza să se îndrepte spre Adelaide.

La un moment dat, plânsul ei fusese suficient de zgomotos încât să se audă până în camera micului copil, și o închisese, cu inima strânsă, doar pentru a nu-l face pe William să se trezească.

Acum părea mai calmă, dar adevărul era cu totul altul.

Amândoi erau un haos și habar n-avea cum să se comporte cu ea. Habar n-avea cum să își țină sentimentele de furie în frâu.

— Te urăsc atât de mult! Adelaide murmură într-un final, conștientă de prezența lui în spatele său.

Trecându-și palmele peste obrajii umezi, Dylan începu a se îndrepta pas cu pas spre ea, oprindu-se în dreptul ei.

Se aplecă la nivelul ei, tremurând din toate încheieturile, și trase adânc aer în piept când își făcu curaj să își așeze palmele pe genunchii ei osoși.

Dori să-i ferească cele câteva șuvițe de păr, lipite de obrajii ei, însă Adelaide se feri de atingerea lui, și sări ca arsă în picioare, punând astfel distanță între trupurile lor.

— Adelaide, nu vreau să discut cu tine, când William e în cealaltă cameră! În vocea lui Dylan se regăsea oboseala și furia, iar Adelaide râse ușor nervoasă, înfigându-și mâinile în păr.

Voia să nu o mai doară, iar prezența lui, în casa ei doar îi înrăutățea starea de rău.

— Eu nu te vreau aici! Nu te vreau în viața lui William! Adelaide rostise cuvintele dar habar n-avea dacă asta își dorea cu adevărat și pentru ea.

Nu și-l dorea pe Dylan în viața lui William, fiindcă știa că atunci când într-un final va pleca iar, copilul ei ar fi cu adevărat îndurerat. Nu-l putea face pe William să treacă prin așa ceva.

Însă ea? Ea ar mai fi dispusă să îl mai primească încă o secundă în viața ei, chiar dacă știe că nimic nu ar mai rămâne întreg după plecarea lui.

— Am observat asta! Doar l-ai ascuns trei ani de mine! Mi-ai luat șansa de a-i fi tată! De a-l vedea cum se naște și cum crește! Mi-ai luat șansa de a-i auzi primele vorbe! Și cu toate astea, tot tu ești cea care are tupeul să zică că mă urăște! Incredibil! Vocea lui Dylan era joasă, în timp ce mâinile i se ridicară în aer frustrate.