Prințul dispărut (volumul 2)

15. Te rog, nu muri.

— Rose, rămâi aici, iar dacă auzi ceva, orice, fugi. Ia mașina și fugi cât mai departe de aici, iar când crezi că ești în siguranță, cheamă ajutoare! Adelaide i se adresă fetei din stânga sa ce privea cu ochi mari casa părăsită din fața ei.

— Adelaide, n-ar trebui să intri! Poate persoana din casă nu are cele mai bune intenții! La dracu, nici nu ai armă! Rose murmurase pe un ton jos, făcând-o pe Adelaide să o privească nehotărâtă.

— Dacă există cea mai mică șansă ca acea persoană să știe unde e William, atunci, merită orice risc! Adelaide îi șopti, trecându-și limba peste buze.

Fără a-i mai adresa un cuvânt lui Rose, Adelaide coborî din mașină, lăsând cheile în contact, privind cu coada ochiului cum Rose se mută pe locul șoferului.

Păși cu teamă spre casă, analizând liniștea din jurul său.

Niciodată liniștea nu prevestea ceva bun, dar era prea târziu pentru a da înapoi.

— Mama te va găsi! Își zise în gând, împingând ușa de la intrare ce scoase un scârțâit accentuat, ce o făcu să-și mărească ochii și să scaneze rapid holul prăfuit.

Își așeză mâna dreaptă pe piept, țipând mut la inima sa să-i rămână în piept, și, înghițind în sec, își îndreptă atenția spre sufrageria luminată.

— Acum ori niciodată! Își zise, intrând în sufrageria îmbâcsită de miros de tutun, ochii ei căprui axându-și atenția asupra copilului brunet ce dormea adânc pe canapeaua ruptă din colțul camerei.

— Puiul meu! Șopti mai mult pentru sine, oftând ușurată, repezindu-se spre canapea, cu ochii înlăcrimați.

Se așeză în genunchi, lângă canapea, trecându-și mâna dreaptă prin părul des și creț al băiatului, sărutându-l apăsat pe frunte când realiză că nu are nicio rană.

— Sunt aici! Îi șopti pe un ton tremurând când ochii de culori diferite ai băiatului o fixară adormiți.

— Mami! Brațele lui slabe îi înconjurară gâtul, făcându-o pe Adelaide să plângă din ce în ce mai zgomotos, și să se ridice cu el în brațe, strângându-l la piept, când silueta nesănătos de slabă a unui bărbat apăru în pragul ușii ce ducea către bucătărie.

Îl strânse mai tare pe William în brațe, care doar își înconjură picioarele dolofane în jurul taliei sale, lăsându-și capul să se odihnească pe umărul ei.

Făcând un pas în spate, și privind fix ochii albaștri și goi ce o priveau din pragul ușii, dori să fugă spre ușă, dar sunetul pistolului proaspăt descărcat în parchetul de lângă ea, o făcu să privească în spatele său.

— Detectiv Arnold? Adelaide șopti pentru sine privind bărbatul în vârstă, ce ieșise la pensie în urmă cu doi ani de zile.

Înghiți în sec, ferindu-se din aria armei sale, îndreptate spre capul ei, și își lipi spatele de dulapul din dreapta, privindu-i pe rând pe cei doi bărbați, ale căror trăsături păreau a fi asemănătoare.

— Adelaide Cooper, cât am așteptat acest moment! Arnold spuse, analizând-o pe aceasta din cap până în picioare.

Cât iubea să se simtă puternic. Cât iubea să se hrănească cu frica din jurul său.

— De ce faci asta? Adelaide îl întrebă șoptit, începând a legăna în brațele sale copilul ce începuse a plânge silențios.

— Pentru că tu, draga mea, mi-ai smuls cel mai prețios lucru de lângă mine! Lizzie Dolores, singura mea fiică! Arnold spuse cu lacrimi în ochi, iar Adelaide se încruntă, încercând să asocieze numele auzit cu un chip, iar când realiză că Lizzie este cea care era iubita lui Stephanie Brown simți cum picioarele îi devin din ce în ce mai moi.