Prințul dispărut (volumul 2)

16. Un tată absent

— Avem nevoie de spațiu! Unul din paramedici ajunși la fața locului zise imediat cum păși în cameră, făcându-l pe Dylan să îl așeze pe Ethan pe parchetul prăfuit.

— Trebuie să ajungem cât mai repede la spital! A pierdut mult sânge! Cel de al doilea paramedic zise, la fel de tăios și îngrijorat ca și primul, privind-o cu coada ochiului pe bruneta ce nu părea că se va mișca din loc.

— Rose, trebuie să-i lăsam să-și facă meseria! Hai să iei o gură de aer! Dylan o prinse pe Rose de antebraț, forțând astfel mâna ei albă, murdară de sânge, să se desprindă de a lui Ethan.

Fără să mai scoată vreo vorbă, Rose îl urmă afară, unde, totul părea a fi desprins dintr-unul din filmele pe care obișnuia să le vadă.

Mașinile de poliție, la care Matthew reușise să îl ducă cu nu foarte mult timp pe fratele lui Izzy, luminau strada îmbibată în întuneric, iar gălăgia formată de oamenii curioși din jur era de-a dreptul amețitoare.

Rose își privi mâinile murdare de sânge, și, împiedicându-se în propriile picioare, căzu în genunchi, făcându-l pe Dylan să se întoarcă și să o privească.

Biata făptură, tremura din toate încheieturile, de parcă avea curând să se transforme în praf.

— Rose! Dylan șopti, apropiindu-se de brunetă, așezându-se apoi în genunchi în fața ei.

Ochii ei verzi priveau absenți iarba uscată pe care corpurile lor se aflau, în timp ce suspinele ei deveneau din ce în ce mai gălăgioase. Chipul palid era inundat de lacrimi mari ce-i cădeau lent spre bărbie, iar mâinile murdare de sânge strângeau în pumni constant pământul rece de sub ea.

— Nu mă atinge! Rose îi murmură lui Dylan printre dinți, făcându-l astfel pe acesta să se oprească la jumătatea distanței dintre ei, cu mâna în aer.

— Rose... Dylan dori să vorbească, dar ochii ei, înecați în furie, îl făcură pe brunet să își înghită propriile cuvinte și să își mute atenția spre ambulanța în care Ethan era urcat.

— E numai vina ta! Rose urlă, lovind cu palmele pământul din fața ei, făcându-l pe Dylan să își mute atenția asupra ei.

— A mea? Ai fi putut să mori, Rose! Ai fi putut dracului să mori! E vina mea că te-ai aruncat cu capul înainte în așa ceva? Ce ai căutat aici? Dylan zise la fel de nervos ca și cea din fața lui, .

Nu-i mai păsa de oamenii care-i priveau, cum nu-i mai păsa nici de modul în care vorbește cu Rose.

Ar fi putut să moară, dacă Ethan n-ar fi ajuns la timp! Ar fi trebuit să îl asculte și să nu plece după Adelaide.

Nu și-ar fi iertat-o în veci, dacă ea ar fi pățit ceva.

— Am venit pentru tine! Dacă m-ai fi ascultat atunci la sediu! Dacă nu ai fi fost atât de orbit de ea, și ti-ai fi luat măcar cinci minute să mă asculți când am spus că pot descifra mesajul, nu s-ar fi ajuns aici! N-as mai fi plecat la Ethan, ea n-ar mai fi venit să își ceară scuze și acum totul ar fi putut fi altfel! Rose zise, făcându-l pe Dylan să se încordeze și să își mute atenția spre Adelaide.

Se afla lângă o mașină de poliție, alături de Arthur, care-l ținea strâns în brațe pe William.

Simțea cum ceva în el se frânge când își vedea fiului în brațele acelui bărbat, dar știa că nu era momentul pentru a face vreun scandal.

O parte din el era conștient că Arthur fusese figură paternă a lui William și va fi îngrozitor de greu să îndrepte lucrurile.

— E numai vina ta! Haosul ăsta este doar al tău, Alex! Doar al tău! Savurează-l! Fiindcă doar asta știi să faci! Să lași lumea din jurul tău în haos! Rose șopti, făcându-l pe Dylan să o privească fără vlagă.