Academia Secretelor

Capitolul Treizeci

O bla-di, o bla-da, life goes oooon. Lalalala life goes on.

Capitolul treizeci!! I cannot believe it! Chiar nu îmi vine să cred pentru că săptămâna aceasta am simțit că mor așa că vă rog, nu mă ucideți pentru faptul că am întârziat, tocmai după ce m-am lăudat că nu mai întârzii. De acum o să postez vineri sau sâmbătă, pentru că în timpul săptămânii am un program prea aiurit pentru a scrie.

Așa că... (scuzați cacofonia) cu speranța că nu sunteți prea supărați, vă las să citiți.

P. S. : poza cu Samuel la media.

Capitolul Treizeci

Dacă am crezut că nu era posibil ca cineva să simtă ură mai mare pentru Samuel ca mine, în acel moment eram mie în sută sigură că m-am înșelat amarnic. Sentimentele Lisei i se vedeau pe întregul său chip, făcând-o extrem de rapid cea mai vulnerabilă persoană din încăperea aceea întunecoasă. Samuel încă mai ținea în mână acel cuțit mic dar cu lama mai ascuțită decât voiam să recunosc. Tot ce îmi speram era să nu ajung să-l testez. Se juca cu el printre degete, cu un rânjet mic de parcă ar vedea, chiar și cu fața la Lisa, neliniștea din sufletul meu. Samuel se descurca de minune în a mă face să tremur de frică și să simt repulsie în același timp.

- Ești un monstru, spuse Lisa cu ochii sticloși, de la lacrimile de furie pe care se chinuie să nu le varsă.

Zâmbetul lui Samuel deveni și mai larg, în timp ce bătăile inimii îmi accelerau sub controlul curiozității ce se strecurase prin mine precum o tumoare.

- Nu e nevoie să mă complimentezi, mă faci să roșesc, zise el ducându-și mâna liberă la piept, pentru a dramatiza.

- Am avut o înțelegere, repetă Lisa, făcând pauze mari pentru a accentua fiecare cuvânt în parte.

La felul în care arunca flăcări cu privirile ei în același timp în care abea își mai putea tine sub control lacrimile, nu m-ar fi surprins dacă nu ar mai fi rezistat mult. Eu, pe de altă parte, încercam să - mi focalizez toată puterea pe furie, întrucât numai ea avea să mă ajute în acea situație delicată.

- Ai putea să fii mai explicită? întrebă Samuel. Nu în fiecare zi sunt atât de apreciat, aș vrea să știu și motivul.

Un mic zâmbet se plimba pe buzele mele. Samuel fie era de-a dreptul psihopat, fie se iubea pur și simplu prea mult.

- Mi-ai spus că dacă ți-o aduc pe Maze până în prânz, mi-l vei înapoia pe Eric, nevătămat, a spus ea, fiecare cuvânt fiind rostit cu greutate din cauza faptului că nu reușea să se stăpânească.

Nu puteam să fac altceva decât să privesc scena dintre cei doi. Nu înțelegeam de ce, dar aveam o presimțire neplăcută că oameni aveau să fie răniți. Mulți.

- Da, îmi amintesc.

În anticipare, mi-am șters palmele transpirate de materialul fin al rochiei. Respirația mi se intensifică și puteam să îmi aud propriile bătăi ale inimii în urechi. Era momentul perfect pentru a încerca să mă eliberez. Samuel era distras, iar ceilalți doi bărbați din cameră erau mult prea concentrați asupra scenei din fața lor pentru a-mi mai acorda și mie atenție.

Fraieri, mi-am spus în mintea mea, în timp ce mi-am pus mâinile genunchi. Am așteptat exact cinci secunde și, oricât de aiurea ar suna asta, am ridicat rochia pentru a dezvălui cureaua de care fuseseră atașate pistoalele și, cea din urmă, cheia.