Academia Secretelor

Capitolul Unu

Deci.... capitolele sunt scrise la telefon pentru ca eu tastez mult mai repede asa. Recunosc, fără auto corect nu as putea sa trăiesc, dar nici auto corect-ul nu este perfect. Nu toate vocalele sunt la locul lor și s-ar putea sa mai fie și alte greșeli. O sa le corectez după ce mai postez câteva capitole. Știu ca nimeni nu citește o carte care are abea câteva părți. Și eu, la rândul meu, ca strâmb din nas când vad ca o carte nu este terminată. Nu prea am răbdare :D

Enjoy.

Nu mi-a plăcut niciodată sa călătoresc cu mașina. O găseam a fi sufocanta, prea mica și incredibil de inconfortabila în special când voiam sa dorm. Poate era din cauza ca mașina noastră era un mini Cooper în care bancheta din spate era ocupata de genți și bagaje iar scaunul de șofer era mult prea mic pentru unchiul meu ce atingea un metru nouăzeci și cinci.

Nici eu nu eram mai presus de atât. La picioarele mele se afla o geanta plină cu mâncare (pentru unchiul meu care mânca de trei ori cât mine) iar scaunul era tras mult prea în față pentru ca eu să stau confortabil. În concluzie, aveam nevoie de o mașină mai mare.

Obișnuiam să iubesc călătoriile. Nu numai cele cu mașina. Dar atunci când eram mica și când n-aveam timp să-mi fac prea mulți prieteni ca îmi frâng inima gândindu-mă numai la ei după-aceea. Lucrurile s-au schimbat în anul în care am intrat în clasa a șaptea și am fost forțată să îmi părăsesc unica prietenă adevărată pe care am avut-o vreodată, fără să îmi iau măcar un simplu rămas bun. Oricât de scurt.

Dacă sunteți la fel de nedumeriți precum mine, vă spun de pe acum: după atâția ani, încă nu am reușit să aflu motivul pentru care ne mutam ca și când eram urmăriți de FBI. După luni de zile de trudă și încercării interminabile de a-l trage de limbă pe unchiul meu, am ajuns la concluzia ca șefii lui îl considerau prea leneș pentru a rezista mai mult de câteva luni la un loc de muncă decent, care ne-ar fi asigurat, măcar un trai simplu dar plăcut. Asta aș fi făcut și eu, sincera să fiu.

Așa au trecut ani de zile fără a locui în același oraș pentru mai mult de șase luni, acest interval fiind deja exagerat de lungi în comparație cu cele precedente. Încă nu înțelegeam de ce nu putea să-și găsească o slujba stabilă și s-o păstreze, dar în final nu am avut de ales; m-am resemnat, până la urmă. Deja eram obișnuită cu aceeași rutină. Ne mutam, stăteam două luni, eu mă atașam de anumite persoane și plecam cu inima frântă în altă parte.

De aceea de această ultimă dată nu-mi mai facusem atât de mulți prieteni; sau mai degrabă niciunul. Dar, trebuia să recunosc, avea să-mi lipsească tipul al cărui nume nici măcar nu l-am aflat. A fost pentru prima oara când am simțit fluturi devorandu-mă pe dinăuntru, foc arzându-mi prin ântregul meu corp și electricitate apropiindu-ne ca pe niște magneți de poli opuși.

A trebuit să-l gonesc ca pe un câine nedorit, iar în ciuda faptului că nu mă atașasem de el în niciun fel, pur și simplu mai aveam puțin și explodam de nervi. Mă saturasem să tot aud că ne mutam, fără ca unchiul meu să-mi încredințeze și mie motivul acela întemeiat. Îmi venea să plâng chiar în acel moment, de față cu preaiubitul meu unchi, dar m-am abținut, știind ca smiorcaitul nu mă ajuta cu nimic în afară de a mă face să par vulnerabilă.

- Locația noua este mai izolata, departe de orașele mari ale statelor. O să-ți placa aici. Aer curat, libertate, tot ce îți dorești, spune el, într-un final, punând capăt liniștii ca de mormând ce se instalase în micuța noastră mașină.

Am râs, arătându-i cât de mult nu îl cred.

- A da? Și pentru cât timp o sa stam aici? O luna? Sau chiar doua?am zis eu, uitându-mă catre el cu un rânjet.