Academia Secretelor

Capitolul Doisprezece

Hey! Știu că nu am mai postat de ceva timp, dar în apărarea mea,  primele săptămâni de școală au fost de doi lei. Acest capitol nu este cel mai interesant dar este important (cel puțin așa îl consider eu). Fără să mai adaug altceva,  vă urez lectură plăcută! 

Enjoy 

Capitolul Doisprezece

Sute de cărți erau așezate pe rafturile prăfuite ale dulapurilor. Mesele erau acoperite de dosare, reviste, documente ce păreau a fi foarte vechi. Câteva fotolii pline de pânze de păianjen se găseau de colo-colo și alte obiecte antice zăceau pe podeaua ce scârțâia sub tenișii mei.

Da. Era o bibliotecă foarte veche. Și?

- Aceasta era marele tău secret? Avem o bibliotecă și la parter, știi?

- Aceasta nu e o bibliotecă simplă.

- Da... Pare a fi bântuită, am spus chicotind.

- Nu mai râde ! Crezi că doamna directoare ne-ar interzice accesul aici dacă nu ar ascunde ceva? se răsti Zack în timp ce așeza un scaun lângă o masă. Aici ascunde ea documentele prea vechi, încă de când s-a fondat academia. Totul se află aici : poze, scrisori, adrese, tot ce vrei! Iar cărțile sunt despre istoria ei, prin ce a trecut clădirea de-a lungul anilor, pasajele secrete...

- Pasaje secrete? am întrebat eu surprinsă.

- Da. Chiar crezi că o astfel de clădire nu ar avea ieșiri de urgență? Drumuri subterane?

Dacă mă gândeam mai bine, tot ce spunea el era logic iar eu mă simțeam ca o prostuță.

- Aici este și întreaga istorie a familiei tale, Maze.

- Da?

- Absolut tot. Cred.

Pentru un moment am stat pe gânduri, analizând biblioteca. Flacăra lumânării palpaia în fața cărților, dar reușisem să descifrez câteva titluri de pe cotoare. Într-adevăr, numele Karshkov apărea foarte des alături de anii când au fost scrise cărțile. Adevărul era că mă așteptasem să se găsească și câteva articole despre familia mea, dar nu aș fi crezut că se aflau atât de multe.

Dorința de a ști cât mai multe despre familia mea m-a lovit din plin. Dar cine mă putea învinui pentru asta? Cine nu ar vrea să afle mai multe? După atâta timp în care nu am știut mai nimic, în sfârșit mi s-a ivit șansa de a-mi satisface curiozitatea.

- Când ai găsit acest loc? am întrebat eu, curioasă.

- Acum câțiva ani, îmi răspunse, luând în mână o carte și ștergând cu o batistă coperta.

- Dar ești boboc.

- Oi fi eu boboc, dar am avut destul de mult timp să cotrobăi pe-aici. Doar sunt fiul doamnei Hoffman.

Îmi căzu fața. Începusem să-l analizez din nou din cap până în picioare și să-l compar cu doamna directoare. Era adevărat că semănau la structura feței și culoarea părului, dar Zach avea ochii albaștri și o personalitate complet diferită. Nu îmi venea să cred că el era fiul acelei doamne. Mă întrebam cum era tatăl lui.

- Greu de crezut, nu? Nimeni nu știe acest lucru, cu excepția ta, spuse el, întrerupând liniștea.

- Dar nu-și dau seama după numele tău de familie?

- Când s-au căsătorit părinții mei, mama și-a păstrat numele de fată. Oricum au divorțat acum 6 ani.

Am dat ușor din cap, arătându-i că am înțeles. Simțeam nevoia să-i spun că îmi pare rău pentru divorțul părinților săi, dar el nu părea afectat. Nu cunoșteam durerea acelei despărțiri, dar eu nu știam nici măcar cum era să ai părinți.