Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Patru

Când mă gândesc că am scris atâta și tot mai am destul până se termina cartea mă apucă amețeala. Nici nu îmi vine să cred că mi-a venit o astfel de idee acum șase luni și că am ajuns atât de departe. Aș vrea să scriu și cartea a doua dar stau în dubii...

Vă las să citiți. Vă pup pe toți!

Capitolul Douăzeci și Patru

Știți cum este să te simți gol? Și nu mă refer la sensul propriu al cuvântului, la aspectul fizic, trupesc ci la sentimentul acela pe care îl ai atunci când o parte din tine este, efectiv, ruptă cu forța, lăsând nimic în urmă. Doar. Un. Gol.

Așa m-am simțit timp de câteva zile bune, ore în șir, în care nu am făcut altceva decât să lenevesc în patul mult prea confortabil al Patriciei. La început îmi părea rău că nu le puteam lăsa intimitatea mult dorită lui Gabi și Patricia, dar ei au insistat să rămân cu ei. Și cel mai rău lucru era că puteam să citesc emoțiile și sentimentele în ochii lor ce mă priveau mereu cu tristețe. Mă durea îngrozitor să îi las să mă vadă în acea stare deplorabilă, dar nimic nu mergea. Nimic și nimeni nu mă putea face să mă ridic din pat. Refuzam orice ajutor ce consta în mâncare și apă. Abea dacă înghițeam trei guri de apă până la sfârșitul zilei și știam că am slăbit foarte mult.

Puteam să simt asta în felul în care corpul îmi răspundea la comenzi. Ăsta dacă îmi răspundea.

Ryder a încercat să mă viziteze de mai bine de cinci ori de când am căzut în acea depresie oribilă, dar eu am refuzat să-l văd. Nu puteam să-l mai privesc în ochi de când mi-a spus că era îndrăgostit de mine. Deși îmi doream cu toată ființa să îi spun și eu același lucru, să îl sărut ca să fac umplu golul din mine, nu puteam. Nu puteam să-l las să mă distragă de la scopul meu, de la ce trebuia să fac.

Răzbunare. Acesta era singurul gând care îmi bântuia mintea de dimineață până seara. Răzbunare pe toți cei care m-au trădat, mi-au amenințat prietenii și pe cei care mi-au distrus familia.

În cea de-a patra zi în care nu am fost nimic mai mult decât o legumă uscată, m-am ridicat din pat. La început, corpul meu îmi era mai mult străin și totul părea a fi un vis pe care nu îl putem controla, de parcă eram o păpușă mânuită de altcineva. De îndată ce am atins suprafața rece a podelei, un tremur mi-a cuprins trupul, trezindu-mă, în sfârșit la viață.

Cum au reușit lucrurile să meargă atât de departe? Ce ar fi făcut Emily dacă m-ar fi văzut în halul acela? Ar fi fost dezamăgită.

De aceea trebuia să îmi revin. Și repede.

Pentru început, am vrut să scap de hainele pe care le-am purtat patru zile încontinuu. Eram sigură că arătam îngrozitor, de aceea am sărit direct în cabina de duș. Am stat acolo aproape o oră și jumătate, având nevoie să-mi spăl pielea de orice urmă ce-mi aducea aminte de zilele trecute. Un duș fierbinte nu era chiar pe lista lucrurilor mele favorite, dar în acel moment, apa era singurul lucru care putea să mă calmeze și să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ.

Numai după ce am terminat mi-am dat seama că nu aveam schimburi.

Să merg pe holurile academiei numai cu un prosop acoperindu-mi părțile cele mai importante nu era o opțiune, dar nici nu puteam să iau nimic de la Patricia pentru că hainele ei erau pur și simplu prea mici. Așa că am început să scotocesc prin lucrurile lui Gabi, cu toate că mi se părea teribil de greșit să port hainele lui.

În cele din urmă m-am decis asupra unui tricou extrem de larg, chiar și pentru Gabi, care îmi ajungea până la genunchi. Atât de mare era încât începeam să cred că nu era tricoul lui, dar nu aveam de ales.