Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Cinci

Sper că vă bucurați de weekend-ul prelungit de care avem parte sau dacă nu, măcar sper că ați avut ocazia să dormiți mai mult decât în mod normal. Eu sigur am avut, pentru că ieri am dormit mai toată ziua! Urmează "mul-iubita" lună a tezelor, așa că vă urez mult succes! S-ar putea să mai întârzii luna aceasta cu (,) capitolele, dar cine știe? Poate voi avea destulă inspirație cât să scriu mai repede, așa că nu garantez nimic.

Lectură plăcută și... Enjoy! :))

P. S. Capitol needitat, deci îmi cer scuze de acum pentru eventualele greșeli.

Capitolul Treizeci Și Cinci

- Tu vrei să ne omori?! tonul ridicat al Patriciei mă facu să tresar la zece metri înălțime, trezindu-mă din starea aceea de vegetare în care m-am aflat.

- Sunt modalități mult mai rapide de a omorî pe cineva. Crede-mă le-am văzut pe toate, am murmurat eu, fiind secătuită de orice urmă de putere și energie.

- Dar nu la fel de dureroase, zise ea, privindu-mă cu tristețe.

- Pariu?

- Maze! vocea dură al lui Zach mi-a întrerupt distracția (dacă putea fi numită astfel), dându-mi de înțeles că se săturase de jocul meu.

- Nu sunteți de loc amuzanți.

Dar la ce altceva aș fi putut să mă aștept de la ei? Eram destul de matură pentru a realiza că faptele mele aveau consecințe grave, care nu numai că mă afectau pe mine, dar și pe cei dragi, care țineau la mine și detestau să mă vadă suferind. Deseori, durerea lor era mai mare decât a mea, fiind una complet diferită de cea fizică, trupească, ce putea fi remediată într-un fel sau altul. Nu... Acea durere ce îți cuprindea pieptul, ce te făcea să simți că inima ta era zdrobită în mâinile suferinței era imposibil de descris cuvânt cu cuvânt, și cu mult mai superioară decât cea a trupului. De aceea, era mai mult sau mai puțin... ca o moarte lentă.

- Stai nemișcată, zise doctorul de mai devreme, inspectand cu ochii săi ageri rana mea.

- Nu prea pot să fac altceva.

Durerea din întregul meu corp mă imobiliza la pat, ținându-mă sub controlul său. Nu aveam nevoie de o confirmare pentru a ști că tăietura era urâtă ; adâncă și dureroasă, ea fusese singura modalitate de scăpa de afurisitul dispozitiv care devenise o povară pentru mine mai mare decât orice altceva. Nici nu existau cuvinte pentru a descrie ce m-a cuprins în momentul în care am luat acea decizie, dar nu regretam. Eram sigură că totul se întâmpla cu un anumit scop în viața noastră, iar atacul de panică probabil că a avut o mai mare importanță decât îmi puteam imagina. Îmi dăduse curajul de a face ceva atât de nesăbuit.

- Ei bine, spuse doctorul, ai noroc că nu s-a infectat, dar vei avea o cicatrice urâtă.

Am dat din cap nepăsătoare, fiind prea puțin interesată de cicatricile fizice pe care aveam să le adun până la sfârșitul acelui circ. Una în plus la colecția câștigată în urma impuscaturilor nu era nimic în comparație cu cât de deranjată mintal devenisem. Deja începeam să cred că vechea Maze, cea care se îmbăta prin cluburi în căutare de puțină distracție pentru a uita de viață sa, cea care încă nu avea niciun fel de idee despre cât de întortocheată era cu adevărat familia ei, era pe veci uitată. Numai o amintire.