Academia Secretelor

Capitolul Paisprezece

So....
Nu mai zic nimic și vă las să citiți.
Sper că acest capitol compensează faptul că am întârziat.

Capitolul Paisprezece

- Tot nu-mi vine să cred că ai avut atâta tupeu, spuse Zach, schițând un zâmbet care se lungea până la urechi. Și cel mai rău este că eu abea acum aflu!

        Am simțit cum întreaga mea față era în flăcări, iar pe moment am fost recunoscătoare pentru lumina slabă, emanată de candelele mici pe care le țineam în mână. Nu vroiam ca Zach să mă vadă.

        - Nu i-aș spune tupeu...

        - Tu glumești?  A fost uluitor! Am așteptat atâta timp să întâlnesc pe cineva care are curajul să se pună cu Ryder! exclamă el.

         Deși nu îl cunoșteam încă prea bine pe Zach,  știam faptul că el nu zâmbea prea des, iar râsetele erau și mai puțin întâlnite pe chipul său. Motiv pentru care îl priveam plină de confuzie și uimire, ca și când avea să își schimbe comportamentul brusc și să devină serios, ca de obicei. Încercam să memorez aceste momente în care Zach se lăsa purtat de val.

         - O spui ca și când l-ai cunoaște pe Ryder de o veșnicie.

         - Ți-am spus că știu această academie mai bine decât oricine. Îl știu pe Ryder încă din prima zi în care a pășit în pragul clădirii. O, și ce mai zi! spuse Zach,  râzând și mai tare.

         - De ce? Ce s-a întâmplat? am întrebat eu curioasă.

         - Știi... Ryder nu e așa din totdeauna. Nu m-ai crede dacă ți-aș povesti felul în care se comporta acum patru ani.

         Dar ceea ce spunea mă făcea să ard de curiozitate. Deși încercam din răsputeri să uit de el și de ce se întâmplase acum câteva zile, exista ceva ce mereu mă ducea cu gândul înapoi la el.

          - Încearcă-mă.

          Zach se strădui să nu mai râdă apoi începu :

         - Știi cum în fiecare școală există acel copil extrem de timid, care învață foarte bine și care este mereu victima bătăușilor?a intrebat, iar eu am dat din cap aprobator. Fie că vrei sau nu să mă crezi,  Ryder era așa. Părea foarte speriat, ca și când era începutul liceului și îți era frică de cei mari. Avea și un păr foarte amuzant, de parcă un copil de trei ani l-ar fi tuns în timpul nopții.

          Treptat, am început să râd la ce îmi povestea Zach. Bineînțeles că era greu să mi-l imaginez pe Ryder ca pe un băiat slab și timid, având în vedere că avea un corp perfect, de parcă ar fi fost sculptat să se asemene cu cel al unui zeu grec și nu dădea nici un semn de frică sau insecuritate vreodată.

         - Profesorii ce predau la materiile cu mai multă teorie îl iubeau pentru că învăța foarte bine și se documenta mereu în plus, dar ceilalți își dădeau cu părerea cu privire la perioada lui de ședere la academie. Toți spuneau că nu avea să reziste mai mult de o lună sau două, explica el fără pauze. Eu aveam  paisprezece ani când el a intrat aici, iar pentru un motiv anume, Ryder a ieșit în evidență și am început să-l urmăresc folosindu-mă de pasajele secrete. Îl vedeam cum, la sfârșitul fiecărei zi el se ducea în camera lui și plângea. Atunci am început să observ și faptul că pe corpul lui se găseau urme de lovituri și cicatrici.