Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Trei

Okay. Am întârziat... Știu știu... Puteți să mă bateți, faceți ce vreți... Merit. V-am lăsat cu ochii în soare, dar spre apărarea mea, capitolul acesta e luuuuuung așa că începeți să-l devorați.

Bon apetit! :))

P. S. Dacă sunt greșeli va rog să-mi spuneți pentru că nu am apucat să corectez în totalitate. Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli.

Capitolul Douăzeci și Trei

Eram obișnuită cu senzația de durere. De când venisem la academie, corpul meu a reușit să experimenteze toate tipurile de dureri : fizice, acestea fiind cele ușor de suportat întrucât îmi afectau numai trupul ; apoi erau cele psihice, care te făceau să îți pierzi orice speranță și care te puteau băga într-o depresie îngrozitoare ; iar ultimele erau o combinație între celelalte două.

Eu experimentam ultimul tip de durere. Nici măcar nu mă mai interesa faptul că mâna mea va fi imobilizată pentru cel puțin o lună pentru că pierderea lui Emily era mult mai dureroasă decât orice altceva. La început a fost doar o durere în adâncul inimii mele, ce s-a extins peste tot mai ceva ca o tumoare, măcinand orice îi stătea în cale până când m-a lăsat aproape goală.

O parte din mine încă mai lupta, strigând încontinuu să nu mă dau bătută, să nu fiu fraieră, dar era estompată de restul din mine care se afla într-o continuă cădere liberă, ca cea pe care o visai când te aflai la limita dintre realitate și REM, lumea viselor. Numai că, pentru mine, parcă nu se mai termina. Voiam să lupt, voiam să o răzbun pe Emily, dar în acel stadiu nu puteam să fac altceva decât să o plâng. Nu îmi doream să mă trezesc mai repede din somnul în care căzusem, pentru că aveam nevoie de o pauză.

Eram obișnuită cu faptul că nimeni nu îmi purta de grijă, motiv pentru care am reușit să rezist măcar atât. Sosise vremea de a mai lăsa și pe altcineva să se mai îngrijească de mine. Măcar câteva zile, aveam nevoie de odihnă.

Nici nu îmi mai aminteam de câte ori mă trezisem în ultima perioadă, de câte ori am deschis ochii doar pentru a fi orbită de lumina puternică sau pentru a mă găsi înconjurată de medici, asistente și tot felul de mașinării costisitoare ce îmi zgâriau timpanele prin sunetele ce le scoteau. Eram conștientă numai pentru câteva secunde, după care mă cufundam din nou în întunericul ce îmi devenise prieten.

Deseori auzeam tot felul de voci, unele cunoscute, altele mai puțin, dar niciodată nu îmi dădeam seama cine vorbea cu adevărat. Mereu mă aflam la limita dintre realitate și imaginație, pentru că nu știam întotdeauna dacă visam sau nu.

Până când m-am trezit.

La început am crezut că era doar temporar, ca și restul încercărilor corpului meu de a ieși din acea așa-zisă comă, dar culorile erau mult mai vii, iar trupul îmi răspundea propriilor comenzi. Am început să îmi mișc degetele de la mâini și picioare pentru a scăpa de furnicăturile ce le simțeam.

Fiind brusc cuprinsă de o sete inimaginabilă, am încercat să mă ridic.

Mișcare greșită.

Nu numai că umărul meu luase foc, dar și întregul meu corp care părea să fie străpuns de o mie de ace în fiecare colțișor. Nu mai simțisem o durere atât de copleșitoare de când fusesem proaspăt împușcată. Am încercat din răsputeri să nu scot nici un sunet prea puternic, dar un geamăt de durere tot își croise loc prin gâtlejul meu.

- Dumnezeule! Nu te mișca, Maze, se auzi o voce feminină, familiară.

Mi-am ridicat privirea și am dat cu ochii peste prietena mea, Patricia, care mă apucă de brațe și mă forță să mă întind la loc. Nu puteam să îmi ascund șocul pe care l-am avut când am văzut-o pe blondă. Dar acest lucru a fost imediat înlocuit de o fericire grea de stăpânit.