Academia Secretelor

Capitolul Optsprezece

Nu mă omorâți! Știu că au trecut două săptămâni și îmi pare rău că nu am postat mai devreme. Nu am putut din cauză că telefonul meu nu mi-a mers bine, a făcut fițe încontinuu, iar capitolul era salvat pe el. Din fericire, acum merge. Yeey!

Deci nu mă omorâți! Vreau să apuc 2015.

Capitolul Optsprezece

Mai rău nu credeam că aș fi putut să încep ziua. De cum am deschis ochii, o durere de cap îngrozitoare m-a săgetat  bursc, făcându-mă să mormăi o înjurătură sau două la adresa tuturor persoanelor cunoscute. Nu era ca și când nu m-aș mai fi trezit așa, dar era ultimul lucru de care aveam nevoie astăzi.

          M-am dat jos din cap ignorând durerea arzătoare din zona abdomenului. Trebuia să îmi adun toată forța, nevrând să îmi petrec toată ziua ca un un zombi, în ciuda faptului că arătam ca unul, din toate punctele de vedere. Când mi-am văzut reflecția în ecranul telefonului meu, aproape că l-am scăpat pe jos. Ochii mei închiși la culoare păreau mai obosiți ca de obicei, cearcăne întunecate aflându-se în jurul lor, iar pielea mea măslinie era acum mai albă ca laptele, până la punctul în care păream transparentă.

          Cred că vă puteți imagina ce a urmat : mi-am petrecut o oră în cameră, încercând să adaug un pic de culoare pielii mele lipsită de pigmenți cu ajutorul unui fond de ten și să ascund cearcănele. Însă cum nu aveam aproape nici un pic de experiență în domeniul acesta, rezultatul fusese un dezastru. Eram mai portocalie decât un morcov.

           Exact când m-am decis să îmi șterg machiajul, ușa s-a deschis brusc, iar Adam a intrat în forță.

           - Uau! Maze... Nu știam că te-ai trezit,spuse el, uitându-se la mine confuz.

          Eram mult prea prost dispusă pentru a-i mai face predică deoarece nu a bătut la ușă înainte de a intra. Probabil că eram mai mult umilită și rușinată de faptul că mă văzuse în așa hal, fața mea fiind complet distrusă.

         Am mârâit la el, aruncându-i o privire lipsită de orice interes.

         - Nu-mi spune că te-ai molipsit și tu de boala machiajului, spuse el, uitându-se la mine dezamăgit.

         - Nu trebuie să mă justific în fața ta. Acum spune-mi : ce cauți tu aici? am întrebat.

         - Jur că mă furisez în timpul nopții și îți arunc tot machiajul pe geam...

         - Știu, știu, arăt ca un morcov. Dar în aceasta dimineață arăt mai rău fără machiaj, crede-mă.

         Deși spusesem acele vorbe fără să ezit, reflecția din oglindă spunea cu totul altceva. Cât am locuit împreună cu unchiul meu, nu am avut bani să îmi cumpăr lucruri scumpe, în special machiaj. Rareori foloseam rimelul și rujul, ba chiar obișnuiam să mă amuz pe seama fetelor care spuneau că era foarte greu să te machiezi.

           Câtă dreptate aveau...

          - Nu cred că se poate să arăți mai rău de atât, reproșă Adam, cu o urmă de amuzament în tonul său.

          - Cât timp tu te amuzi eu sunt nevoită să îmi bat capul cu această problemă. Cum voi ieși din cameră fără să fiu confundată cu o portocală mergatoare?

          Adam zâmbi larg și se apropie de mine. Eu am stat concentrată pe reflecția mea oribilă până când am simțit ce a umed pe obrazul meu.