Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Șapte

*tears of joy
*blowing nose

Mă gândesc și eu acuma la cat de multe zile am putut să petrec scriind la cartea asta și cât de departe am reușit să ajung cu ea și pur și simplu nu îmi vine să cred...
DAR GATA CU MELANCOLIA SI ALTE PROSTII ! Sunt super mega încântată de acest capitol și abea aștept să mă apuc de următoarele care vor fi PLINE de acţiune... și alte lucruri

Apropo, poza este cu un citat dintr-una din cartile mele preferate, Tronul de Cleștar, care cred că se potrivește de minune cu următoarele capitole.

Spor la citit! Enjoy

Capitolul Douăzeci și Șapte

Ce faci atunci când simți că te afli cu un picior pe pământ și cu unul în groapă? Atunci când viața ta de află în joc dar și a mulți altor oameni?

Lupți. Oricât de greu ar fi sau oricât de mult ți-ai dori să te ascunzi într-un loc sigur, ferit de orice pericol și să aștepți ca totul să se termine odată... tot trebuie să lupți. E datoria ta față e persoana ta, dar mai ales față de cei care sunt dispuși să lupte pentru tine și să își dea viața pentru un scop comun. Ești obligat, dacă vrei să trăiești sau să mori cu conștiința împăcată că ai făcut tot ce ți-a fost în putință.

Dar pentru mine nu era destul. Nu era îndeajuns să știu că am luptat oricât de mult, dacă scopul meu nu era dus la îndeplinire și anume , dacă corpul neînsuflețit al lui Samuel nu stătea întins în fața ochilor mei. Acela era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru pacea mea, a lui Emily...

Și al părinților mei.

- Unde dracu' este mitraliera mea?! mârâie nervos Kaleb, intrând pe ușă cu o forță ce putea dărâma și un zid.

La început am încercat să-l ignor, concentrându-mă asupra țintei mele și strângând pistolul în mână mea încordată. Nu mai ținusem în mână o armă niciodată și am sperat să nu fie nevoie , dar având în vedere circumstanțele în care ne aflam, nu prea aveam de ales , dacă voiam să supraviețuiesc.

Trebuia să recunosc, că era mult mai greu decât părea. Văzusem multe filme de acțiune la viața mea, iar pentru actorii și figuranții către jucau era floare la ureche. O doamne, de știam cât de greu avea să fie, m-aș fi pregătit mai din timp.

Ca o ultimă încercare, am ridicat arma în mințile mele și mi-am fixat ochii asupra țintei ce se afla la circa zece metri de mine. Greutatea sa nu reprezenta o problemă pentru mine întrucât orele de antrenament nu fuseseră chiar în zadar, iar răceala fierului din care era făcut pistolul trimitea fiori de adrenalină prin corpul meu, electrizându-mă. Nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în afară de manechinul uman din fața mea. Ținta mea - inima lui,sau cel puțin locul în care trebuia să se afle inima. Emoțiile ce mișunau prin mine erau similare cu cele pe care le aveam când mă luptam cu sacul de box, dar nivelul de intensitate al adrenalinei atingea cote maxime.

Forța pe care a exercitat-o pistolul în momentul în care am apăsat pe trăgaci mi-a trimis un șoc puternic prin corp, dar cu care eram obișnuită. Spre frustrarea mea, nimerisem în stern, exact în dreptul inimii sale. Din nou.

Sunetul unor palme aplaudând m-a făcut să revin cu picioarele pe pământ. Mi-am îndreptat privirea spre sursa lui și l-am vazut pe Kaleb apropiindu-se de mine cu un zâmbet pe față.

- Măi, măi... Ce avem noi aici ? spuse el pe un ton jucăuș, tipic lui.

Neștiind la ce se referea, am rămas un aceeași poziție fără să mai spun nimic, strângând pistolul în mâna mea și asigurându-mă că gestul meu nu trecea neobservat. Kaleb nu era nimic altceva decât o cobră pentru mine, o creatură care te vrăjea cu frumusețea și agilitatea ei, dar te injecta cu otravă cu prima ocazie. Nimic mai mult.