Academia Secretelor

Capitolul Nouăsprezece

Ta-daa! Capitol nou!

În primul rând vreau să urez sărbători fericite tuturor și vreau să va mulțumesc pentru că îmi citiți cartea!

În al doilea rând aș vrea să va spun că acest capitol este unul puțin mai lejer (sper) dar spre sfârșit își reintră în ritmul normal. Nu voi scrie nici un capitol în care ceva interesant să nu se întâmple, deci stați liniștiți.

Capitolul Nouăsprezece

După aproape o săptămână de când nu mai vorbisem cu unchiul meu, în sfârșit, primisem un apel de la el. 

         Stăteam în camera mea vorbind cu Zach despre multe și mărunte, când telefonul a sunat, făcându-mă să tresar atât de tare încât aproape că am căzut din pat. Bineînțeles că Zach nu a putut să reziste tentației de a râde de mine, așa că l-am lovit cu cotul înainte de a răspunde. 

         Însă, de cum am dus telefonul la ureche, am simțit că ceva era în neregulă. Vocea unchiului meu era răgușită, în ea citindu-se îngrijorare și oboseală. Dar el fiind, ca și mine, foarte bun în a-și ascunde propriile sentimente, a negat totul,conversația luând o ușoară întorsătură spre propria mea viață și spre întâmplările de la academie. 

           - Îmi pare rău că nu te-am sunat mai devreme, Maze. Am avut multe pe cap în ultima perioadă,  spuse el încet. Chiar îmi pare rău. Dar mă bucur că ești bine, că ți-ai făcut prieteni și că te descurci la academie. 

           Ocolirea subiectelor mai puțin plăcute fusese foarte ușoară. Nu vroiam să-l îngrijorez povestindu-i evenimentele de mai devreme, dar mai ales nu vroiam ca el să știe despre așa-zisul pericol ce se afla în academie. Unchiul meu, deși avea numai patruzeci de ani, ar fi făcut infarct dacă ar fi știut în ce probleme mă băgasem. 

           - Ne este dor de tine, spuse el, referindu-se și la Will și Martha. Când o să ne mai vizitezi? 

          Nu am știut cum să-i răspund. Sărbătorile se apropiau cu pași mari, însă îmi era cu neputință să-i spun dacă avem sau nu vacanță. Cum nu auzisem pe nimeni vorbind despre una, nici nu mă așteptam la așa ceva, dar aveam să fac tot ce îmi stătea în putință pentru a-l vizita.

          - Bine, Maze. Ai grijă de tine. Vezi să nu intri în belele! 

          Dacă ai ști, mă gândeam eu cu un zâmbet. 

          După acel apel nu am putut să nu zâmbesc ca o tâmpită. Deși unchiul meu părea un pic cam obosit,  era pe picioare, sănătos și nu era singur. Will și Martha îi țineau companie. 

          - Ce e cu zâmbetul acesta la tine? Te-ai îndrăgostit? mă întrebă Zach. 

          - Nu mai spune prostii. Am vorbit cu unchiul meu. 

          - Așa, și ? 

          - Cum adica 'și'? m-am răstit la el. Nu am mai vorbit cu el de mult timp. 

          El își dădu ochii peste cap. 

          - Nu spuneai despre el că era incapabil de a-și păstra slujba? Că nu avea grijă de tine ? Că din cauza lui nu puteai să-ți faci prieteni? întrebă Zach. 

          Era rândul meu să-mi rotesc ochii. Într-adevăr, îi povestisem cum fusese viața mea înainte de a veni la academie. Mi-am deschis sufletul și i-am spus că nu am avut o copilărie sau o adolescență normală, că a trebui să mă maturizez mai devreme pentru a face față. Încă nu înțelegeam motivul pentru care, în trecut, mă mutam atat de des. Drace, vroiam să înțeleg, pentru a fi capabilă să-l iert pe deplin pe unchiul meu și pentru a dormi cu conștiința împăcată, dar nu puteam. Viața mea încă mai era un puzzle cu piese lipsă.