Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Patru

Ta-daaaa! Capitol nou ! Sper că ați avut o prima săptămână de școală tolerabilă (a mea a fost asa-si-asa) și dacă nu atunci vă urez ca măcar să supraviețuiți până la vacanța de vară pentru că nu îmi sunt de folos niște cititori morți :))) Deși nu mă deranjează să vorbesc cu spirite.

Lectura plăcută!
Enjoy.

P. S. dedicație unei fete geniale care iubește tatuajele la fel ca și mine :)

Capitolul Treizeci Și Patru (de mii)

Întunericul. Singurul loc unde puteam să fiu cine voiam, unde nu trebuia să-mi ascund adevăratele sentimente de fața crudă și care judecă fiecare amănunt nesemnificativ a lumii, unde senzația de siguranță și protejare nu era una artificială. Poate că multor persoane le era frică de întuneric, asta fiind din totdeauna parte din instinctul ființelor umane, dar eu găseam necunoscutul și lipsa de orice lumină mai primitoare decât claritatea zilei.. Numiți-mă ciudată, dar asta îmi spunea mie instinctul : să îmbrățișez adăpostul întunericului, pentru că de îndată ce lumina îl alungă, nu te mai poți ascunde nicăieri.

Asta simțeam eu în acel moment. Calmitatea și relaxarea erau bine venite după o perioadă atât de lungă în care odihna fusese numai un lux, ceva ce nu îmi puteam permite sub nicio formă atâta timp cât încă aveam probleme nerezolvate. În ciuda faptului că am eșuat, iar acele probleme au rămas la fel, ba chiar s-au înrăutățit, pur și simplu nu mai voiam să lupt. Aveam nevoie de o pauză lungă, pentru a-mi recăpăta puterile, apoi se încă una pentru a mă pune pe picioare. Mi-aș fi dorit să nu se mai termine pauza, dar totul avea un sfârșit la un moment dat, nu?

Dar nu mi-aș fi imaginat vreodată că întunericul avea să se sfârșească. Credeam că somnul în care cazusem era veșnic și că asta însemna practic...să fii mort.

Însă m-am înșelat. La început au fost câteva pete de culoare, atât de mici încât abea se vedeau, apoi au urmat niște amintiri, unele mai frumoase, altele tulburătoare, deseori intensificate de teama de faptul că nu aveam nici un control asupra propriei mele minți. L-am văzut pe unchiul meu, i-am văzut pe Martha și William, pe Patricia și Emily... Multe dintre amintiri îl aveau pe Ryder în centrul atenției, în mijlocul întregii acțiuni, semnificând faptul că el, într-adevăr reprezenta cea mai mare parte din universul meu acum. Îmi venea greu să cred că fusesem în stare să mă atașez de un suflet atât de mult, dar mai rău mă măcina o emoție mai puternică decât toate celelalte : părerea de rău.

Mă simțeam vinovată pentru că nu am petrecut destul timp cu el cât să-l cunosc cu adevărat. Îmi doream să știu fiecare detaliu oricât de mic din viața lui. Aș fi vrut să-mi povestească despre trecutul său, despre acel băiat rănit și neputincios de acum câțiva ani, care a muncit pentru a se ridica peste așteptările tuturor, pentru a deveni bărbatul curajos care a ajuns și pentru care aș fi mers până la capătul lumii.

Asta am fi făcut dacă eram în cuplu normal. Dar soarta a făcut astfel încât să nu avem parte de acest noroc. Drace, nici măcar nu eram un cuplu, în mod oficial. Puteam să număr pe degetele de la o mână de câte ori ne-am sărutat de când ne-am reîntâlnit la academie, chiar dacă fiecare moment cu el a contat cât un milion de clipe cu alt băiat. Nici măcar nu am apucat să terminăm ceea ce am început în acea noapte...noapte pe care aveam să o țin minte o veșnicie.

Dar amintirile cu Ryder nu erau singurele care îmi bântuiau somnul adânc. Părinții mei, acele imagini neclare, spalacite ale chipului mamei și tatei, râsetele lor, fiecare detaliu pe care am refuzat să-l uit încă mai erau acolo și le vedeam ca pe un film, nefiind în stare să intervin. Ele îmi ofereau câteva clipe de pură armonie, până când rânjetul unei anumite persoane intervine pentru a prelua conducerea, dominând fiecare gând plin de lumină, de dinainte. Da, Samuel nu înceta să mă urmărească nici măcar acolo, în subconștientul meu, transformând visele în adevărate coșmaruri. Singura diferență era... că nu mă puteam trezi.