Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Unu

Știu că am întârziat, da a trebuit să rescriu capitolul de la capăt deoarece fratemiu (da am un frate) s-a împiedicat de încărcătorul telefonului și astfel l-am scăpat și a ieșit bateria din el :) iar eu ca o fată genială ce sunt nu am salvat ce am scris. Yeeey.

Deci nu mă omorâți. Acest capitol conține doar o parte din ce se întâmplă la petrecere. Restul va urma în capitolul doi.

Capitolul Douăzeci și-nu îmi vine să cred ce departe am ajuns-Unu

Frică .Acesta este sentimentul care se furișa în interiorul corpului meu mai repede decât cel mai puternic venin de șarpe. Uram să mă simt vulnerabilă, lipsită de apărare și de putere. Eram ținta tuturor relelor din academie, eram ca un magnet pentru belele și simțeam cum aveam să explodez dacă nu luam o pauză. Scopul venirii la academie fusese pentru a lua totul de la zero. Însă de când am pășit în acea clădire, misterele, secretele și minciunile m-au încolțit ca o haită de lupi în mijlocul iernii.

Iar cel mai rău era faptul că, după atâta timp, eu tot nu am reușit să rezolv acel puzzle din viața mea. Încă nu cunoșteam adevărul, care era pe jumătate în umbră, unde nu-l puteam vedea.

Dar acum, eram cu un picior în groapă, iar prietenii mei și multi alți oameni inocenți erau deja la fund. Era decizia mea dacă voi pași și cu celalalt picior și îmi voi risca viața pentru a-i salva.

De ce mai stau în dubii? mă întrebam eu.

Ryder era plecat de aproape zece minute . Fusese atât de greu să rezist tentației de a-l opri, ca să îi mai simt o dată buzele calde peste ale mele. Dar aveam probleme mai mari deci viața mea amoroasă. Nu m-am îndoit nici o secundă de decizia mea. Nu puteam să-i promit ceva, dacă nu aveam să mă țin de cuvânt. El tot nu m-a crezut că voi ieși, indiferent de ce avea să facă, așa că a pus doi rezidenți să vegheze la ușă după ce a încuiat-o.

Chiar și așa, tot aveam să ies.

Hotărâtă, m-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre dulapul Lisei. Când am găsit cheia de la bibliotecă în biroul doamnei Hoffman, am vrut să găsesc un loc perfect pentru a o ascunde. Așa am ajuns la concluzia că, punând-o în fundul dulapului Lisei, în învelitoarea unei agende vechi era ascunzătoarea perfectă. Dacă Lisa ar fi găsit agenda, nici nu s-ar fi uitat în ea, având în vedere că nu era roz, ca restul obiectelor pe care le avea în posesie.

Imediat ce am scos cheia, am închis dulapul fără să îmi mai pese de faptul că nu pusesem lucrurile ei la loc, așa cum le găsisem. Deja pierdusem prea mult timp. Am strecurat-o în buzunarul de la pantaloni, asigurându-mă că nu erau găuri prin care puteam să o pierd, apoi m-am uitat pe niște hărți vechi ale pasajelor secrete.

Nu îmi plănuisem să ma duc la bibliotecă, dar cheia avea alt rol. Dacă lucrurile o luau razna, biblioteca era singurul loc unde puteam să mă ascund pe mine și prietenii mei și să nu fim găsiți.

Speram să nu fie nevoie.

O dată ce m-am asigurat că știu pe unde trebuia să o iau, am pus la loc harta, nemaiavând nevoie de ea- mulțumită memoriei mele impecabile-și am început să mă uit prin cameră, în căutarea ușii secrete. Am ridicat covoare, m-am uitat pe sub pat și am mișcat mobila dar fără nici un rezultat ; ușa nu era în podea.

Tot ce mi-a mai rămas erau pereții plini de postere și poze cu băieți aproape goi din jumătatea Lisei. Nu am simțit nici o urmă de remușcare când am început să îi rup posterele, unul câte unul și să le arunc pe jos fără să mă obosesc să le mai pun în coșul de gunoi. Treptat, fiecare poster a fost rupt, lăsând în urmă pereții goi ai camerei. Așa cum m-am așteptat, într-un colt al camerei, se puteau distinge marginile unei adâncituri din perete. Abea dacă se vedeau, însă tot eram surprinsă că Lisa nu o observase.