Please, don't hurt me

Epilog

​- Poți să mă dezlegi acum la ochi? întreb eu, încercând să nu mă împiedic de o rădăcină invizibilă.

​- Încă puțin, răspunde vocea lui Taehyung, undeva foarte aproape de urechea mea.

​- Taehyung, începi să mă speri. Mă duci în pădure ca să mă omori?

​Râsul lui colorat, acel sunet care mi-a fost busolă în cele mai negre nopți, îmi încălzește inima instantaneu. Îngrijorarea mea pare o simplă glumă pentru el. Notat: e foarte neserios la problemele mele. O bulină neagră imaginară se adaugă în carnetul meu mental, dar zâmbesc pe sub eșarfă.

​Ne oprim din mers. Aerul serii e tăios, ciufulindu-mi părul și făcându-mă să tremur ușor în jacheta subțire. Simt mâinile fine ale lui Taehyung cum ating materialul eșarfei, desfăcând nodul cu o lentoare calculată. Când pânza cade, clipesc des, lăsând vederea să se obișnuiască cu luminile orașului care sclipesc în depărtare.

​- M-ai adus în parc? întreb, rotindu-mă pe călcâie.

​- Nu în orice parc. Te-am adus în parcul nostru. Știu că acum e renovat, că băncile sunt noi și aleile sunt pavate diferit, dar aici sunt îngropate cele mai multe dintre amintirile noastre.

​Îl privesc lung. Lumina felinarelor îi trasează conturul feței, făcându-l să arate ca un personaj dintr-un tablou pe care încă nu am apucat să-l pictez.

​- Ai ținut minte... șoptesc eu.

​Îl sărut scurt pe obraz, un gest de mulțumire mută pentru faptul că, după atâta timp, el încă știe unde îmi bate inima mai tare. Mâinile noastre se caută și se cuprind instinctiv, degetele împletindu-se perfect. Taehyung mă trage într-o îmbrățișare strânsă, ascunzându-și fața în scobitura gâtului meu.

​- Ți-ai ținut promisiunea, spun eu, închizând ochii și lăsându-mă purtat de mirosul lui familiar.

​- Nu o să-ți mai dau drumul niciodată. A fost o mare greșeală când am făcut-o prima dată, murmură el, iar vocea îi vibrează în pieptul meu.

​Mă depărtez doar câțiva centimetri, cât să-i pot vedea sclipirea din privire.

​- Crezi că vom mai avea obstacole în cale?

​- Cu siguranță! răspunde el imediat, fără nicio ezitare.

​Îl privesc încruntat, împingându-l ușor de lângă mine, prefăcându-mă ofensat. El îmi zâmbește larg, cu acel rânjet pătrat care mi-a topit orice urmă de furie încă din prima zi. Nu e deloc afectat de „respingerea" mea.

​- Dar vom trece peste ele împreună, adaugă el, prinzându-mă de talie și trăgându-mă înapoi. Tu și cu mine, prăjiturică. Ca pe vremuri, dar mult mai bine.

​Privesc spre aleea care se întinde în fața noastră, pierzându-se în întuneric. Nu mai mi-e frică de ce nu văd. Pentru că, indiferent de ce ne rezervă viitorul, știu un singur lucru: nu mai sunt invizibil.