Please, don't hurt me

Capitolul 27 - Operațiunea împăcarea

Clasa e goală și scufundată liniște deplină. Ușa e încuiată, iar scaunele sunt urcate pe bănci, cu excepția câtorva pe care ne-am înghesuit noi. Pe tablă, în loc de ecuații, e o schiță haotică a corpului B al liceului, desenată de mine în grabă. Dar astăzi asta e ultima mea grijă. Sunt în misiune.

​- Atenție la mine, gașcă! Dacă vrem ca Namjoon și Jin să nu mai arate ca doi pinguini deprimați care se evită pe holuri, trebuie să acționăm acum. Planul e simplu...

​Mă opresc și îmi plimb privirea prin clasă. „Echipa" mea de elită e orice, numai atentă nu.

​Lângă mine, pe o bancă, Taehyung mă privește cu o adorație atât de fățișă încât mă face să-mi pierd șirul gândurilor. Nu cred că a auzit un cuvânt despre Namjoon. Își sprijină bărbia în palme și mă urmărește de parcă aș recita cel mai profund poem, nu un plan de sechestrare emoțională. Ori de câte ori fac un gest mai energic cu mâna, îi văd zâmbetul ăla pătrat cum se lățește pe față, topindu-mă complet. E clar, el e aici doar pentru mine.

​În contrast total, pe scaunul de la catedră, Jimin pare la un pas de a leșina de plictiseală. Se joacă absent cu un fir de ață de la hanorac și cască ostentativ, dar în secunda următoare se întoarce spre Yoongi, care stă în picioare chiar în spatele lui. Jimin îi face niște ochi dulci atât de exagerați, încât aș putea jura că văd sclipici în aer.

​Yoongi, cu fața lui obișnuită de „nu-mi pasă dacă arde ceva", s-a aplecat peste spătarul scaunului și îi șoptește chestii la ureche care îl fac pe blond să roșească instantaneu. Chicoteala lui Jimin e atât de stridentă încât îmi acoperă explicațiile despre vestiar.

​- Băieți! Serios acum! strig eu, bătând cu carioca în palmă.

​- Te ascultăm, panseluță, mormăie Yoongi fără să-și ia buzele de lângă urechea lui Jimin, provocându-i alt rând de fiori.

​Mă uit spre banca din colț, unde s-au înghesuit ceilalți doi. Hoseok e prăbușit acolo, cu nasul lipit de ecranul telefonului. Degetele lui zboară pe tastatură, probabil comentând vreun meci sau trimițând meme-uri, și scoate câte un „Mda" sau „Sigur, Kook" fără să clipească.

​Lângă el, Irene stă dreaptă, cu mâinile la piept. E singura care chiar pare să proceseze ce zic. Se întinde și îi dă peste mână lui Hoseok, făcându-l să tresară și să bage, în sfârșit, telefonul în buzunar.

​- Lasă naibii telefonul, Hobi. Jungkook chiar are nevoie de noi, spune ea pe un ton care nu admite replică.
​Hoseok oftează, dar își trece brațul pe după umerii ei, trăgând-o mai aproape. Irene se sprijină de el, dar ochii ei rămân fixați pe mine, plini de concentrare.

​- Ignoră-i pe cei doi de pe scaun, Jungkook. Eu și Hoseok te ascultăm. Deci, ziceai ceva de vestiarul vechi din corpul B?

​- Mulțumesc, Irene. Măcar tu ești pe fază! continui eu, simțind că am din nou controlul. Namjoon are cheia de la cabinet, dar Jin trece mereu pe lângă vestiarul de baschet la ora șapte. Dacă reușim să-i aducem pe amândoi în sala de depozitare a echipamentelor vechi, unde ușa se blochează din exterior...

​- E ilegal, știi asta, nu? intervine Jimin, mutându-și privirea de la Yoongi spre mine pentru o micro-secundă. Se numește privare de libertate.

​ - Se numește „terapie de șoc prin izolare", îl corectez eu rapid. Namjoon e prea laș să vorbească, iar Jin e prea mândru să asculte. Trebuie să-i forțăm.

​Taehyung se ridică brusc de pe bancă, venind spre mine. Îmi pune mâinile pe umeri mei, privindu-mă de sus cu o scânteie jucăușă în ochi.