𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟛꧂

Cine a spus că banii nu pot rezolva problemele înseamnă că n-a avut suficienți bani încât să le rezolve.
___________________________________

NAVARRO

Scutur sacoul costumului de niște scame care nici măcar nu există și ridic privirea spre mulțimea de oameni ce mă așteaptă în fața clădirii de birouri pe care o dețin. Paparazzi aștia sunt mai inteligenți decât îi consider. Au urmărit fiecare loc pe care îl frecventez și apar pe nepusă masă. Ceea ce nu știu ei este că sunt întotdeauna cu un pas înaintea lor. Înaintea tuturor. Dacă visează la momentul în care mă vor prinde cu garda jos, îmi pare bine să îi anunț că au de visat mult și bine. Nu o să apară prea curând acel moment. Înclin capul spre dreapta, asigurându-l pe Alexander că poate pleca. Are alte treburi momentan. Nu trebuie să stea după mine. Ultima dată, eram destul de capabil să mă descurc singur în fața reporterilor. Săptămâna trecută le-am dat subiecte de discuție pentru zece zile de acum încolo. Ținând cont de faptul că fiecare post de televiziune aleargă după materiale bune de difuzat, am oferit eu câteva. Dacă tot își pierd timpul urmărindu-mă, să merite măcar, nu? Întind antebrațul stâng, scoțând la vedere Hublotul Integral Tourbillon Full Sapphire. Ceasul indică ora opt și treizeci și cinci de minute, seara. Oamenii ăștia nu au și ei viața lor personală? Sau și-o petrec urmărind viețile altora, pentru că sunt mult mai palpitante?

Puteam foarte bine să folosesc parcarea subterană pentru a ajunge înăuntru și astfel evitam orice interacțiune cu marea de reporteri de la intrare, dar și mie îmi place să îi provoc. Primesc o satisfacție uriașă de fiecare dată când văd șocul ce le traversează chipul, odată cu replicile pe care le rostesc. Nu știu dacă iau de bun ceea ce spun, însă ar fi bine să o facă. Vorbesc foarte serios și nu afirm ceva ce nu este adevărat. Alexander pornește faza lungă a farurilor odată, însinuând faptul că a înțeles cerința mea. Doi dintre oamenii de lângă uși întorc capul spre direcția din care s-a văzut lumina. Nu le-a luat mai mult de două secunde să mă observe. Încep să își facă semne între ei, și uite așa, ochii tuturor sunt îndreptați spre mine. Le zâmbesc superior și o iau spre ei. Prima persoană care își ia inima în dinți și se apropie este o femeie. Tocurile sale se izbesc de betonul murdar, creând un sunet plăcut printre șoaptele celor din jur. Pantofii roșii, alături de fusta strânsă de un negru lucios în combinație cu cămașa albă formează o ținută plăcută ochiului. Păcat că s-a îmbrăcat astfel ca să atragă atenția celorlați. Recunosc o doritoare de atenție când o văd.

— Nu ți-e frig așa? o întreb, oprindu-mi privirea pe fața ei. Prea mult machiaj. Nu sunt aproape de ea, însă și așa pot ochi conturul rujului ce-i depășește cu mult buzele. V-am spus, doritoare de atenție.

— Sunt bine, mulțumesc. Ivy Clark mă numesc. Lucrez ca redactor la ziarul local, aveți câteva minute?

— Nu dispun de minute. Mă uit spre intrare, sunt la maxim douăzeci de metri distanță. Ai la dispoziție un minut, dacă nu chiar mai puțin. Alege-ți cu grijă întrebările, pune-le pe cele mai importante.

Femeia scoate un dispozitiv de înregistrare din spatele fustei și îl pornește. În tot acest timp n-am încetinit. Nu am de gând să fiu elegant și să le acord ore-n șir în care să pună întrebări prostești. Am auzit odată la televizor cum că cei mai curajoși reporteri sunt trimiși pe teren pentru a încerca să obțină câteva răspunsuri din partea mea. Chiar mă întreb ce zvonuri au fost date spre public. Din câte îmi amintesc n-am băgat mâna în gâtul nimănui dacă a încercat să îmi adreseze vreun cuvânt. Am fost chiar primitor în majoritatea cazurilor. De multe ori fierbeam de nervi, și totuși m-am controlat și am oferit răspunsuri. Vagi, ce-i drept. Dar sunt răspunsuri.