𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟙꧂

     Zâmbește. Lasă lumea să creadă că ești bine. Nu trebuie să știe nimeni dimensiunea uraganului din interiorul tău.
_____________________________________

     După cum bine știți, săptămâna trecută, în contul Orfelinatului Happy Place, a intrat o donație uriașă. Suma colosală de 250.000 de mii de dolari a fost depusă sub anonimat. Directorii instituției continuă să fie șocați. Astăzi, la fix șapte zile distanță, o altă donație lovește o casă de copii din Detroit. Mai marii instituției refuză să divulge suma primită, subliniind faptul că este una suficient de generoasă încât să acopere cheltuielile pentru următoarele șase luni. Dorim să mulțumim, prin această cale, misteriosului donator. Întreaga comunitate a Detroitului vă poartă un respect imens.

     Doamna îmbrăcată elegant, cu părul de un ciocolatiu intens, prins într-un coc perfect la spatele capului, vorbește. A mulțumit în repetate rânduri acestui donator secret. Merită toate laudele și mulțumirile oamenilor, căci, prin gestul său, mulți copii nu se vor mai culca flămânzi. Nu vreau nici să încerc să ghicesc măcar despre câți bani este vorba în cea de-a doua donație. Din moment ce nimeni nu pomenește nici măcar cu aproximație suma, tind să cred că este una infernal de mare. Mi-aș dori să îi pot mulțumi personal omului care ajută acești copilași chinuiți. Nu știu ce sentimente te încearcă atunci când crești într-un orfelinat. Nu știu ce înseamnă să te gândești la oamenii care ți-au dat viață, fără să le cunoști chipul sau vocea. Ceea ce știu cu siguranță este că niciun copil nu merită să treacă prin astfel de grozăvii. Mi se rupe sufletul pentru aceste suflete nevinovate.

     — Cine crezi că-i persoana din spate?

     Îmi mișc o secundă ochii de pe ecranul televizorului, îndreptându-i spre mama. Silueta slăbuță îi este îmbrăcată de o bluză neagră, și o pereche de pantaloni de trening gri, iar în picioare are niște șoșoni călduroși. Hainele îi sunt îngrozitor de largi. Mă îngrozesc, văzând-o așa. Încheieturile mâinilor sale sunt vizibile mult mai rău decât erau luna trecută. Pe zi ce trece, mama mea se depărtează tot mai mult de viață și eu nu pot face nimic să opresc acest lucru.

     — N-am nicio idee. Cert este că oricine ar fi, are suficienți bani încât să ofere ajutor și celor ce nu sunt norocoși.

     — Mă bucur că pământul este onorat să găzduiască oameni buni, în zilele astea. Nu prinzi ocazia să dai peste oameni cu un suflet frumos prea des.

     — Ai dreptate. Poate îi va urma cineva exemplul. Lumea ar deveni un loc mult mai bun.

     — Ai mai vorbit cu tatăl tău? Sunt sigură că-ți așteaptă telefonul.

     — Îl voi suna mâine. Nu am avut timp astăzi. Biblioteca a fost surprinzător de plină pe tot parcursul zilei.

     Mi-am terminat tura acum două ore. Picioarele mă dor îngrozitor de tare. Statul în picioare doisprezece ore nu este deloc plăcut. Primele trei, patru ore totul e în regulă, însă, după aceea, ai impresia că picioarele îți intră în fund. Îmi pare rău că nu apuc să îl sun pe tata mai des. Simt un dor copleșitor de fiecare dată când gândul îmi fuge la el. Nu știu dacă este cu adevărat bine, dacă mănâncă îndeajuns, dacă camera în care stă este încălzită. Nu am habar. Refuză să vorbească despre ceea ce se întâmplă acolo. Pe șaptesprezece, luna aceasta, se împlinesc trei ani de când tata vede răsăritul și apusul soarelui din spatele unor gratii. Inima mi se strânge în cutia toracică, dureros. Nu îmi place să îl știu acolo, dar, ceea ce îmi displace și mai mult este faptul că vizitele îi sunt oprite, deoarece a refuzat să coopereze cu gardienii, acum câteva luni. În închisoare a avut loc o încăierare între doi deținuți. Nu s-a alarmat nimeni la început. Se petrec des întâmplări de genul într-o instituție de acest tip. Scandalul a luat amploare, deținuții începuseră să strige după ajutor, însă nu le-a acordat niciun superior atenție. E firesc, de ce ai sări să întinzi o mână unui pușcăriaș, așa cum îi numesc pe cei care ajung acolo. Nu o să fiu vreodată de acord cu acest termen. Sună prea barbar, prea meschin. Tata, dintre toți oamenii prezenți, s-a băgat între cei doi pentru a-i despărți. Aparent, respectivii s-au luat la harță datorită a câtorva grame de cocaină. În închisoare există un furnizor care aduce droguri din afară, însă nu-l cunoaște nimeni. E ca și cum omul este o fantomă. Vine, își face treaba și pleacă. Ideea este că e imposibil să plece pe porțile penitenciarului. Domnul Harrison, directorul închisorii în care se află tata a decis că punând presiune pe fiecare deținut în parte, avea să-l găsească pe cel ce vinde droguri. Bineînțeles că niciun bărbat nu a dat indicii sau piste care să ducă spre făptaș. Astfel, s-a ajuns la tăierea rațiilor de mâncare, interzicerea vizitelor, iar instituția a fost închisă pe o perioadă nedeterminată.