𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟝꧂

Să te prefaci că ești bine de multe ori e mai ușor decât să povestești cuiva prin ce treci cu adevărat.
_____________________________________

— Cred că produsele de patiserie îl vor ajuta mai mult. Măcar știm sigur că acelea nu se vor strica așa repede dacă nu are un frigider. 

— Da, ai dreptate. Bănuiesc că niște conserve sau ceva de genul acesta îi vor fi de ajutor. Nu are nevoie de aragaz sau plită ca sa le gătească. Dar pot cumpăra orez sau spaghete să le pregătesc eu pentru el. Vreau să aibă o masă caldă... Mai e și Ara. 

— Cine e Ara? 

Kay se ridică pe vârfuri și alege o pungă de orez. O așază în coș și se întoarce înapoi spre raft. 

— Cățelul domnului. O să-l vezi, e tare drăguț. 

Întind mâna și mai iau încă un kilogram de orez. Poate va vrea tata să mănânce pilaf cu pui. Din câte îmi aduc aminte, obișnuia să poftească după acest preparat. Pe cât de simplu, pe atât de bun. Asta am iubit întotdeauna la familia mea. Faptul că se mulțumește cu puțin. Nu avem nevoie de mese în oraș sau plimbări scumpe pentru a fi fericiți. Un simplu bol de supă sau o farfurie de macaroane este suficient. Nu am fost crescută să mă dau în vânt după lucrurile extravagante. Nu am avut nici posibilitatea financiară, însă nici nu mi-a fost insuflată ideea de a fugi după bani, pentru a scăpa de situația precară. 

Am auzit de zeci de mii de ori fraza: Scapă de sărăcie. Mărită-te cu unul bogat. Ce contează vârsta? Bani să aibă. Ești frumoasă, tânără, ce te reține? Iubirea nu o să-ți aducă nimic bun.

Zâmbesc amar... Ce mă împiedică să procedez astfel? Educația. Părinții care mi-au explicat de ce merită să lupți alături de persoana iubită. De ce merită să muncești pentru fiecare îmbucătură pe care o înghiți. E ușor să alegi calea simplă. Cu toții avem tendința să cotim pe drumul fără greutăți. Dar nu mulți înțeleg că ceea ce vine fără trudă nu va dura niciodată mult. 

Întorc coșul spre stânga, pornind în urma lui Kay. Apreciez că nu mă anunță când decide să dispară pe un raion diferit. Dacă n-ar exista telefoanele și am ieși împreună, ne-am pierde una de cealaltă. Noroc cu dispozitivele astea care ne permit să ne regăsim. O văd punând câte ceva în pungulițe cartonate, din partea specifică alimentelor de panificație. O las să-și facă damblaua, oprind lângă borcănașele cu pastă de tomate. Adaug patru în cărucior. 

— Dacă încă se simte bine mama ta, crezi că ne poate învăța cum să facem rulourile acelea cu șuncă de curcan și cașcaval? 

Roșcata apare din nou aproape de mine. Se apleacă și lasă pâinea și ce s-a mai decis să cumpere în interiorul coșului. 

— Avem nevoie de foietaj. Le fac eu. M-a învățat să le prepar. 

— Oh, super! zâmbește, dezvelind dinții albi. M-am gândit la ceva. E o idee bună, cel puțin așa cred, schimbă zâmbetul într-o mimică drăgălașă care se presupune că trebuie să mă înmoaie.

— Uimește-mă. Mă aștept la orice din partea ta, îi fac cu ochiul. 

Încă mă sperie ce scoate pe gură. E imprevizibilă și puțin bipolară, dacă mă întrebați pe mine. E pur și simplu imposibil de crezut cum stările i se schimbă de la o secundă la alta. Bineînțeles, a fost să consulte un specialist. Nu e nimic în neregulă cu ea. Are doar probleme cu nervii mai accentuate. 

— Eu, tu și părinții tăi plus un tort și niște șampanie. Trebuie să marcăm cumva ziua asta. E importantă pentru mine, dar pentru voi.