𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟚𝟛꧂

Dacă te-a făcut fericit, nu a fost niciodată o greșeală.
___________________________________

     Nu știu pe ce ar trebui să îmi concentrez atenția prima dată. În jurul meu se află atâtea lucruri la care nu mă așteptam, încât sunt mută. Cuvintele pur și simplu au dispărut din creierul meu, lăsându-l gol. O poartă de cel puțin cinci metri, din fier forjat negru desparte curtea de strada principală a cartierului. Gardul identic se întinde pe alți zeci de metri, înconjurând întreaga proprietate. Înaintăm lent pe o alee pavată, îngustă, în urcare. În depărtare, se înalță acoperișul unei case. Lungimea pare mult peste media obișnuită a acoperișurilor cu care sunt familiarizată. Pe ambele părți ale mele, pe marginile aleii, sunt amplasate lămpi înalte de zece, cincisprezece centimetri, montate direct în beton. După acele lămpi se întinde, și în stânga, și în dreapta, hectare de pământ, acoperite de brazi. Brazi verzi, impunători, cu trunchiuri groase, de un maro închis.

Înaintăm lent până aleea se lărgește într-un spațiu rotund, împrejmuit de un gard scund, din beton imprimat cu un model asemănător cărămizii. În mijlocul spațiului, o fântână arteziană, de cel puțin zece metri dăinuie, umplând liniștea cu susurul liniștit al apei. Este de un gri șters, apa cristalină curgând dintr-o statuie întruchipând un bărbat nud, cu aripi de înger, frânte. Chipul statuii transmite durere; ochii strânși, buzele încovoiate, mâna încleștată în pumn, deasupra inimii, genunchiul îndoit, într-o poziție de predare. Pielea mi se înfioară și un curent deloc plăcut îmi străbate șira spinării. Feresc privirea către singura pată de culoare pe care o văd. O mașină roșie, sport marca Porsche este parcată de-a lungul, lângă fântână. O alta, Audi, de un negru impecabil, lucios, se odihnește alături de cea roșie. Și, ceea ce mă face aproape să-mi pun mâna la gură de uimire, este casa.

Conacul, mai bine spus. Clădirea se înalță imensă, impunătoare, având nici mai mult, nici mai puțin de trei etaje. Nu am idee câți metri măsoară în lățime, dar cu siguranță mai mulți decât pot număra. Construită doar din beton, nevopsită, îmi oferă un sentiment sumbru. Observ o mulțime de ferestre decorând zidurile. Există trei balcoane – unul la ultimul etaj și două la primul etaj, la distanță de câteva ferestre. Pe laturi, o iederă deasă, urcă până pe acoperișul din tablă, ușor ascuțit. Dumnezeule, mă simt intrusul unei proprietăți deținute de către un vampir. Niște scări late – opt la număr – urcă până la intrare. Ușile negre – două – sunt acoperite de un soi de alungire a zidului, susținută de patru cotloane întunecate. Brazii ne acompaniază, înconjurând și oferind conacului o înfățișare macabră. Întorc ochii spre Navarro, complet năucită. Aici locuiește? În acest loc?

— Nu-ți da cu părerea înainte să vezi interiorul, vorbește primul, lăsându-mă în continuare în ceață. Sunt conștient că nu te așteptai la asta, dar nu e atât de rău pe cât pare. Vara înflorește glicina și oferă un pic de culoare.

— Așadar nu este iederă, desfac centura de siguranță și arunc încă o privire florilor agățătoare. Mi-ai interpretat greșit reacția. Este..., ce cuvânt e potrivit să descrie proprietatea? Gotic, cred, continui.

Navarro râde, parcând mașina de cealaltă parte a fântânii, opus față de celelalte două mașini. O recunosc pe cea neagră. Din ea a coborât în seara aceea când – Dumnezeu știe de unde a aflat unde locuiesc – a venit în fața blocului. Încă mă gândesc care va fi momentul oportun să deschid o conversație să aibă ca subiect principal sursa tuturor lucrurilor pe care le știe însă nu i le-am spus vreodată. Acum, de exemplu, este într-o dispoziție destul de bună și probabil, dacă aș contura discuția corect, mi-ar spune – dar nu vreau să risc să îi stric starea. Iar când are deja o stare de spirit ce lasă de dorit, prefer să nu scot un cuvânt. Nu este necesar să exemplific motivele.