𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟙𝟚꧂

     La sfârșitul zilei, singurul mulțumit de alegerile pe care le-ai făcut trebuie să fii tu.
__________________________________

     Muzica răsună puternic în jurul meu. Urechile îmi țiuie, parcă în ritmul melodiilor asurzitoare. Strâng telefonul tare în mâini, încercând din răsputeri să mă calmez. Inima îmi bubuie în piept, făcându-mi totodată respirația greoaie. Simt că ceva este nelalocul lui. Nu mă simt confortabil. Nu este o noutate să nu fiu în largul meu înaintea unui dans, însă acum este ceva mult mai persistent. Inspir. Expir. Cobor ochii spre ecranul telefonului. Încurajările lui Kay ar fi fost de folos într-o altă situație. Acum, din păcate, mă panichează și mai rău.

E un om ca oricare altul, mi-a spus aceasta. Prefă-te că nu ști cine e. Cum aș putea să mă prefac? Mintea și corpul meu sunt foarte conștiente de faptul că mă așteaptă de cealaltă parte a cortinei. Dacă aș încerca să ignor greutatea care plutește în prezența lui, ar fi o greșeală. M-ar conduce direct în direcția pe care o dorește. S-a făcut înțeles perfect în mesajele trimise azi-noapte. Când m-am trezit, am găsit notificările necitite, primite la trei, trei și un sfert și patru. Nu sunt curioasă să știu din cauza căror preocupări era treaz la o oră așa târzie. Am refuzat să răspund mesajelor, căci nu știam și nici nu aveam ce să îi spun.

Necunoscut: De abia aștept să văd cât de emoționată o să fii. Îmi face o plăcere incredibilă să-ți analizez respirația rapidă, mâinile tremurânde... Totuși, ai sânge în instalație. Cred că ăsta e primul lucru pe care ți-l voi lua.

Necunoscut: Încă puțin...

Necunoscut: Tic... tac...

Îmi amintesc fiecare cuvânt, deoarece m-a băgat în sperieți. Pare sărit de pe fix. Nu este normal să scrii cuiva asemenea lucruri. Nici măcar să le gândești. Încerc din răsputeri să pricep ce am făcut să îi câștig atenția. Nu o doresc. Nu vreau să mai am vreodată de a face cu el. Am de gând să duc la capăt noaptea aceasta și să șterg complet orice urmă a scurtei sale existențe din viața mea. Ieri, o mașină trimisă de el m-a dus la salonul de manichiură. Fetele de acolo au știut din prima clipă ce trebuie să facă, fără să deschid gura măcar. Aceeași mașină m-a adus acasă. M-am opus vehement, însă am fost ignorată în aceeași măsură. Și sincer... mi-a fost teamă să spun că nu sunt dispusă să ascult ordinele primite.

Astfel am ajuns cu unghii mult prea mari pentru confortul meu. Am reținut că sunt stiletto, atât. Roșul acestora este identic cu cel al costumului și al botinelor. Am fost nevoită să mă ascund în fața mamei, fiindcă nu vreau să creadă că neglijez nevoile zilnice în favoarea unei manichiuri. Imediat ce ajung acasă, smulg cu dinții – dacă e necesar – aceste monstruozități. Muzica se oprește, captându-mi atenția și lăsând clubul într-o liniște deplină. Ăsta e semnalul meu. Aud înfundat râsul lui Santino. Disting vocea lui Navarro, dar nu deslușesc ce spune cu exactitate. Santino râde din nou. Mă bucur că măcar cineva este destins.

Eu sunt departe de a fi destinsă. Închid telefonul. Îmi transpiră palmele. Mă ridic rapid de pe canapeaua din vestiar și mă analizez în oglindă pentru ultima oară. Rujul sângeriu este aplicat perfect pe buzele mele. Părul cade în valuri cârlionțate până aproape de mijloc. Costumul e exact ca o a doua piele, lăsând oarecum la vedere absolut orice. Haide, Noelle. Poți să o faci! Pot. Doar trei ore. Atât trebuie să rezist. Las telefonul pe canapea și ies grăbită pe hol. Regret că nu am avut timp să mă bucur de frumusețea întregului club – am avut mintea împrăștiată într-o mie de direcții. În clipa asta nu îmi pasă nici de faptul că o să știe concret că nu am fost niciodată Nora.