𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟚𝟜꧂

     De ce să regreți ceva ce, odată, a fost tot ce ți-ai putut dori?
__________________________________

Intrăm pe ușa aceea laterală, din spate. De cum pășim înăuntru, o aromă asemănătoare scorțișoarei îmi intră în nări. Inspir de mai multe ori, bucurându-mă în sinea mea că nu mai simt mirosul înțepător al brazilor. Suntem într-un hol spațios, cu pereți înalți, placați cu ceva similar lemnului, de un maro închis ce pare lăcuit. La jumătatea peretelui se află o delimitare, compusă dintr-o bucată lungă, dreptunghiulară, tapițată cu un material vișiniu, foarte apropiat catifelei. În continuare spre tavan, este peretele în sine, alb. Pe tot holul e aceeași arhitectură. În capăt, coridorul se deschide într-o boltă ce bănuiesc că duce spre sufragerie. De aici, nu zăresc nicio piesă de mobilier.

— Acolo e camera de zi. Locul preferat al lui Lias, în afară de dormitorul lui. O să afli imediat din ce cauză.

— Așa vă referiți voi la o sufragerie? mă uit o secundă spre el. Drept cameră de zi?

— Nu, surâde. E cameră de zi pentru că nu calcă nimeni în ea seara. Dacă pot să adaug, lui Lias îi este strict interzis.

Înaintăm ceilalți metri care ne despart de așa zisa cameră de zi. La mine acasă nu există o astfel de cameră. Am două camere, o bucătărie, o baie și o sufragerie micuță. Mai mult decât suficient; nu mă plâng. Navarro merge înaintea mea, dar se oprește la marginea porțiunii ce delimitează holul de respectiva încăpere. Cumva, m-a făcut curioasă. Ce poate ascunde în încăperea asta, încât să-i fie interzis fratelui său să se perinde? Nu vreau să mă duc cu gândul prea departe, fiindcă mi-e teamă de ceea ce aș putea descoperi. Mă apropii și eu, rămânând cu gura căscată, când observ de ce nu are voie aici Lias. Pe peretele stâng tronează un televizor plat, curbat și cu siguranță mai lat de doi metri. Sub acesta, pe o mobilă asemănătoare tapetului de pe peretele din hol se odihnește o consolă din aceea pentru jocuri video. Imediat lângă se află manetele de control.

Mut privirea prin întreaga cameră. Este imensă. În fața televizorului este o canapea în formă de L, mare, în aceeași nuanță cu mobilierul și pereții ce prezintă același model peste tot, din câte observ. Zidul exterior din față este format în totalitate dintr-un geam cât vezi cu ochii. Razele soarelui proaspăt apărut pe cer se revarsă peste tot, luminând împrejurimile. Canapeaua este așezată deasupra unui covor din acela pufos, alb. Podeaua este confecționată din parchet. O măsuță lungă, scundă, pe care observ câteva lumânări parfumate este amplasată vis a vis de canapea. În rafturile mobilei pe care stă consola remarc o mulțime de jocuri destinate consolei. Întorc capul, analizând restul încăperii. La stânga, alt hol. La dreapta, o pereche de scări. Față în față cu scările, o boltă identică cu cea de dinainte. Intuiesc care, unde duce. Bucătăria presupun că este la parter. Camerele, la etaj. Fie, la unul dintre cele două etaje ale locuinței.

— Acum pot să înțeleg de ce nu are voie aici, spun, concentrându-mi atenția asupra lui. Îmi imaginez că nu este prea fericit când pierde la unul dintre acele jocuri.

— Tinde să exagereze. Știu, e un copil până la urmă, dar înjură ca la ușa cortului când nu trece nu știu ce misiune solicită porcăriile alea. Să nu pomenesc de serile cu prietenii care, ce să vezi, au loc aici în mare parte. Nu mă deranjează. Mă deranjează doar hărmălaia incredibilă pe care o produc niște amețiți de șaptișpe' ani.

— Hai măi, îi zâmbesc, încercând să nu pic la mijloc pentru că intenționez să-i iau apărarea lui Lias. Odată la o săptămână, două, e în regulă să îi tolerezi. Dormitoarele sunt la etaj, corect? Ajunge zgomotul până acolo?