𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟙𝟡꧂

Ți s-a spus că nu o să reușești? Dă lovitura și fă niște poze când câștigi.
__________________________________

NAVARRO

— Pot să te întreb ceva?

Vocea îi este atât de mică încât, dacă nu aș fi fost atent, nu aș fi auzit-o vorbind. De când am urcat în mașină, nu a scos un singur cuvânt. A continuat să păstreze o roșeață absolut simpatică în obraji, dar de vorbit, nici obligată nu cred că ar fi făcut-o. Găsesc rușinea asta destul de drăguță, ținând cont că nu a trecut nici un sfert de oră de când mi-a mușcat palma ca să nu scoată vreun sunet. Atunci nu părea deloc sfioasă sau rușinată. Aș zice fix contrariul, dacă mă întreabă cineva. Încă îi simt mirosul pe mâinile mele.

— Da, întorc o secundă ochii spre ea. Se uită pe geam, ținându-și geanta în poală. I-am sugerat să o lase pe bancheta din spate, ca să nu-mi blocheze privirea de coapsele alea geniale pe care le are. Bineînțeles că nu i-am spus asta. Ce maniere aș fi avut dacă aș fi făcut-o? Mă abțin să nu râd de propriile gânduri. Întreabă-mă ce vrei, continui, mutând ochii asupra drumului.

Dacă vrea să pună o întrebare, înseamnă că e interesată de mine, nu? Ăsta e un lucru bun. Nu sunt adeptul curiozității, dar nici nu vreau să încerc să mă prefac că nu-mi convine când vorbește cu mine. Dacă trebuie să râspund unor întrebări să vorbească, atunci să lanseze cincizeci de întrebări, nu una singură. Nu știu ce se întâmplă cu mine, însă observ că trec multe bariere pe care mi le-am impus. De când aproape că înnebunesc când nu-mi răspunde o femeie la telefon? De când dau unei femei opt mii de dolari doar pentru că și-a bățăit fundul puțin prin fața mea? De când permit cuiva să mă pălmuiască și primul gând pe care îl am e să o întind unde prind și să mă afund în ea?

Da... nu cred că vreau să aflu răspunsurile la întrebările alea. Eu nu îmi pierd capul după o femeie. Cu atât mai puțin după o femeie pe care am plătit-o. Și atunci de ce o tot caut? De ce apar la locul ei de muncă, de ce o rog pe șefa ei să o învoiască căteva ore, de ce ne închid în vestiar și-mi bag mâinile în pantalonii ei, de ce, de ce, de ce? Inspir, alungând toate de ce-urile din minte. Ce rezolv, până la urmă, dacă îmi pun toate întrebările alea? Nu e ca și cum îmi oferă cineva vreun răspuns. Singurul motiv, e că așa vreau. Vreau să o sărut, asta o să fac. Vreau să o închid într-un vestiar și să-mi pierd degetele în ea, exact lucrul ăsta o să fac. Cine e aici să mă oprească? Noelle cu siguranță nu.

— Băiatul cu care erai când ne-am întâlnit este fratele tău? Semănați, de aceea întreb.

— Da. Îl cheamă Lias, are aproape optsprezece ani și e un adolescent foarte... destrăbălat, să spunem. Nu mă înțelege greșit, îl iubesc enorm, dar poate fi o pramatie uneori.

— Cum așa? surâde și, complet neașteptat, vreau să o mai facă odată.

— Aduce fete când sunt plecat cu treburi și bunica noastră, săraca, este depășită de situație. A încercat în repetate rânduri să îi explice că nu e în regulă să facă ce-l taie capul în living, unde poate intra oricine. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. Îi intră pe o ureche și îi iese pe cealaltă. Însă, contrar așteptărilor cuiva ca el, e deștept. Mă face mândru. Învăță bine, este mereu printre primii din clasa lui și e foarte aproape să primească o bursă la Cambridge. Așadar, dacă este acceptat la facultate, o să-mi fie greu fără prostia lui prin preajmă.