𝗛𝗶𝘀 𝗗𝗲𝘀𝗶𝗿𝗲

꧁ℂ𝕒𝕡𝕚𝕥𝕠𝕝𝕦𝕝 𝟙𝟙꧂

      În lipsa ploii, florile n-ar mai crește. În lipsa întunericului, tu n-ai mai străluci.
_________________________________

     — Nu o să port niciodată așa ceva.

     Privirea lui Kay o întâlnește pe a mea prin intermediul oglinzii. O curiozitate apărută de nicăieri m-a împins de la spate să arunc un ochi asupra conținutului coletului trimis de însuși Navarro Assante, și mare mi-a fost greșeala. Nu știu ce mă așteptam să găsesc înăuntru – de ce m-am gândit, chiar și pentru o secundă că voi descoperi ceva câtuși de puțin decent. Doar prin simplele mesaje pe care le-am schimbat, am înțeles tot ce era de înțeles despre el. Mă scanez din nou, din cap până în picioare. Dumnezeule... e imposibil. Nu trebuia nici măcar să-mi treacă prin cap să deschid pachetul. Cum nu trebuie să accept, vreodată, sluja asta.

     Nu cred că o făceam, însă aveam nevoie de o distragere. Evenimentele zilei acesteia m-au dat peste cap total, și simțeam că nu o să rezist dacă nu-mi făceam de lucru rapid. Poliția și-a făcut apariția la ora opt fix, în dimineața aceasta. Tata era deja pregătit, însă nu și eu. Chiar și mama părea împăcată cu ideea că o să se întoarcă înapoi acolo și o să treacă cine știe cât timp până îl va revedea. Dacă apucă să îl mai revadă. Cuvintele n-au fost necesare. Nici polițiștii, nici tata n-au schimbat măcar două vorbe între ei. Știam cu toții din ce motiv se află aici, așadar de ce să răsucească cuțitul în rană mai mult? Am apreciat acest lucru, deși nu l-am spus nimănui.

Mi-am petrecut ore bune închisă în cameră, plângând, ascunsă de relele lumii sub pătura mea pufoasă. Nu sunt mândră de asta, însă nu am avut energie pentru altceva. Chiar dacă nu-mi spune, mama are nevoie de mine. Iar eu ce fac? Mă las copleșită, clacând până în punctul în care mă înec cu lacrimile. Aș vrea să fiu puternică, să o susțin cu o încurajare sau o vorbă caldă... însă sunt epuizată. Am obosit să mă prefac bine în fața celorlalți când, pe interior, mă dezintegrez puțin câte puțin. Ajung în anumite puncte, unde totul este răcoros și întunecat... și nu vreau să evadez din punctul ăla. E plăcut să fie întuneric, rece, gol. Probabil, ne simțim cel mai bine în locurile care ni se aseamănă.

     Ignor mica înțepătură din cutia toracică, împingându-mi gândurile într-o altă direcție. Tata nu și-ar fi dorit să îi plâng lipsa, ore în șir. Nu și-a dorit niciodată asta. Dar cum aș putea să zâmbesc, când inima mi se rupe în piept și pământul parcă mi se surpă la picioare? Niciun copil n-ar trebui să fie forțat să dea drumul propriilor părinți. Probabil ăsta e unul dintre cele mai grotești lucruri prin care poți obliga un suflet nevinovat să treacă. Să vezi cum îți este luat de lângă tine părintele, și tu nu ai nicio forță să schimbi ceva... Să vezi cum se scurge viața din omul care ți-a dat viață... Clipesc des, alungând picăturile ce începeau să se formeze. Concentrează-te pe momentele frumoase. Ele contează cu adevărat, Noelle.

     — Și de ce, mă rog? Tu ori nu vezi ce văd și eu, ori te-ai lovit la căpușorul ăla frumușel și-ți deraiază creierii.

     Nu mă las prostită de către prietena mea. Sincer, Kay ar spune că arăt decent și într-un sac de rafie. Ochii mi se opresc pe botinele roșii, lucioase. Nu o să fiu ipocrită să admit că nu sunt superbe, însă... nu pot purta asemenea încălțări. Comoditatea acestora mă fac să gândesc dacă nu, cumva, au fost achiziționate dintr-un magazin special pentru... munca pe care o pun în practică. Platforma e înaltă, de un roșu mat. Botina în sine este lăcuită, iar pe margini, din partea exterioară spre sfârșitul fermoarului, un lănțișor subțire, auriu, sclipește, furându-ți privirea. Sunt sigură că au costat o avere, ceea ce contribuie la refuzul meu pentru a le purta. Putea să mi le dăruiască președintele, și aș fi spus tot nu. Indiferent de modalitatea prin care au fost câștigați banii cheltuiți pe botine, este muncă. Sudoarea altei persoane, nu a mea, așadar nu pot accepta.