Elliot

Capitolul 22

"I'd never ask you cause deep down
I'm certain I know what you'd say
You'd say I'm sorry, believe me
I love you, but not in that way"

Întunericul este opusul polar al luminii, un opus de care ne temem atât de mult deși, efectiv, în lipsa lui lumea nu ar mai avea sens. Cum am mai putea privi altfel cicatricile universului prin care pătrunde lumina infinitului? Cum ar putea luna altfel să vegheze asupra noastră și să ne asculte toate secretele șoptite? Toate dorințele nespuse? Toate tainele ascunse ale sufletelor noastre? Cum am putea noi altfel să strălucim cel mai tare dintre toate corpurile cerești atunci când ajungem pe cele mai înalte culmi ale fericirii, ale extazului?

Atunci când te împrietenești cu întunericul și începi să îi explorezi fără teamă fiecare crâmpei plin de neutralitate și necunoscut, reușești să te descoperi totodată și pe tine. Începi să descoperi întunericul ce face parte și din interiorul tău, din gândurile tale, din sufletul tău. Începi să realizezi că ești una cu el și că îl vei regăsi oriunde.

Am fost pusă față în față cu întunericul pentru întâia oară atunci când m-am uitat pentru prima dată în ochii lui. Acei ochi negri ce par inexpresivi și reci la lumina zilei, dar care totuși ascund scântei primejdioase ce se transformă ulterior în flăcări intense și copleșitoare. Acel foc arzător ce nu numai că reușește să îmi furnice fiecare porțiune din piele, dar îmi întregește până și sufletul.

"Everlee, e târziu. Ar trebui să te duci sus" aud glasul calm al lui Blake ce stă întins lângă mine pe scările de la intrarea în căminul fetelor.

Suntem aici de aproximativ o oră și jumătate, timp în care am vorbit câte-n lună și-n stele, în timp ce am privit spre cerul acum întunecat.

"Nu vreau să pleci. Ivy nu e în cameră, iar dacă mai stau singură mult probabil o să o iau razna" mă rog eu de el, iar prietenul meu oftează în timp ce îmi ia mâna în mâna lui și o mângâie încet în încercarea de a o încălzi câtuși de puțin.

"Dar îți este frig, Lee" mă ceartă el, iar eu mă bosumflez. "Promit că mâine dimineață sunt la tine la ușă. Dar să nu arunci cu ceva după mine dacă te trezesc din somn" adaugă, iar eu chicotesc fără să vreau.

"Mai rămâi măcar cinci minute" îi spun cu glas stins și îl îmbrățișez, iar el râde ușor în timp ce îmi înconjoară corpul cu brațele sale călduroase și confortabile.

"Nu știam că ți-a fost atât de dor de mine" zice, iar eu îl strâng și mai tare.

"Mereu îmi este, Blake. Mai ales când nu ne vedem pentru câteva săptămâni bune" oftez, iar el îmi mângâie spatele.

"Ce vei face atunci când o vom lua fiecare pe drumul lui?" întreabă el, iar eu mă încrunt brusc.

"Ce vrei să spui prin 'fiecare pe drumul lui?' Ți se pare că am de gând să trăiesc fără tine prin preajmă, Evans?" întreb înapoi și îmi îngustez privirea, lucru ce îl face să zâmbească și să scoată la iveală acele gropițe pe care le ador.

"Voiam doar să mă asigur, Lee. Vreau să faci parte din viața mea orice ar fi. O să fiu aici pentru tine în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră, în fiecare zi. Nimic nu mă poate lua de lângă tine, nici măcar moartea. Atunci o să te bântui cel mai probabil sau o să îți apar în vise" îmi spune el sincer, iar eu simt cum lacrimile îmi alunecă de-a lungul genelor.