Elliot

Capitolul 39

Merg cu pași repezi pe coridorul lung și aglomerat la aceasta oră a dimineții, cerându-mi scuze de la toți cei de care m-am ciocnit accidental sau pe care i-am îmbrâncit neintenționat în graba mea. Sunt în sfârșit în fața ușii la care așteptam să ajung de ceva vreme și nu mai stau pe gânduri nicio secundă înainte să bat cu putere de câteva ori. Îmi sprijin umărul de tocul acesteia și îmi aranjez puțin părul rebel, respirând accelerat și având o mie de gânduri în același timp cărora încerc să nu le dau prea multă atenție.

Îmi dau ochii peste cap și mă impacientez, bătând încă de câteva ori, căci nimeni nu are de gând să răspundă.

Ceva tipic celor din spatele acelei nenorocite de uși, aș putea spune.

Pe lângă starea de iritare pe care o am încă de când m-am trezit, acum îngrijorarea începe să își facă loc în sufletul meu din mai multe motive, dar mi se ia o piatră de pe inimă când aud cheia răsucindu-se în iala ușii și aceasta se deschide ulterior, afișându-l pe Ethan, somnoros și totuși gata de plecare.

" 'Neața, Everlee"

Îmi zice crețul amuzat și mă îmbrățișează scurt, iar eu îi înconjor mijlocul cu brațele la rândul meu, căci o îmbrățișare era fix ce aveam nevoie în momentul de față. Și sunt mai mult decât mulțumită că Ethan e cel de la care am primit-o.

"Unde e Kane, e bine? A pățit ceva?" îl întreb când îmi aduc aminte de el și simt cum grijile și  acea stare de agitație mă năpădesc.

"Liniștește-te, Lee. Situația e sub control" îmi mângâie încet spatele, iar eu inspir adânc, încercând să fac întocmai. "E mai bine decât ți-ai imagina" îmi zâmbește scurt când ne desprindem din îmbrățișare și se dă la o parte, iar ceea ce văd mă face în sfârșit să pot răsufla ușurată.

Imaginea brunetului ce doarme liniștit în patul său, camuflându-se printre așternuturi, înlătură într-o fracțiune de secundă toate dubiile și toată panica din interiorul meu. Îmi trec ambele mâini prin păr și le las acolo cât timp închid ochii pentru câteva momente și le mulțumesc cerurilor că el e bine.

Eram la curs atunci când am primit un mesaj de la unul din băieții ce joacă în echipa de fotbal în care mă întreba de ce nu poate să dea de Kane și de ce nu răspunde la telefon. Inițial am zis că nu are ce să se fi întâmplat pentru că probabil Elliot doar îl ignoră așa cum mai face el de obicei, dar când l-am sunat de câteva ori și nu mi-a răspuns nici mie deja începusem să îmi pun câteva semne de întrebare.

Îndrăznesc să cred că n-ar risca să mă ignore când știe cât de "bine" reacționez la așa ceva și e conștient de faptul că n-am ajunge nicăieri cu toată situația asta, decât la o foarte posibilă și urâtă ceartă.

După multe alte apeluri și mesaje, toate fără succes, am plecat de la facultate în timpul cursurilor și am alergat cât m-au ținut picioarele până la căminul băieților. O decizie destul de proastă aș putea spune, pentru că la ora aia holurile erau pline de băieți care mai de care cu treaba lor, dar atenția nedorită și simplele priviri asupra mea mă făceau să mă simt incomod și să îmi doresc să mă fac atât de mică încât să nu mă mai poată vedea nimeni.

Nu știu cum se face, dar omul ăsta mereu doarme. Și totuși nu mă plâng de data asta, căci nu credeam că o să mă bucur vreodată atât de mult că îl găsesc dormind.

"Eu trebuie să plec. Te descurci tu cu el" rânjește Ethan în colțul gurii și îmi ciufulește părul atunci când trece pe lângă mine, nu înainte de a ne lua la revedere unul de la celălalt.