Elliot

Capitolul 17

"Ivy, spune-mi unde îmi era capul atunci când am acceptat să vin cu tine la ora asta în căminul băieților." îi șoptesc prietenei mele ce mă trage după ea pe scările deloc puține la număr ale căminului.

"Am venit să îi aducem niște cărți lui Ethan, Everlee. Dacă nu i le aduceam acum, venea pe capul nostru și nu mai dormeam niciuna." răspunde prietena mea la fel de șoptit și încercăm să nu ne facem prea văzute.

Este ora 22, iar coridoarele sunt pline de băieți care mai de care cu treaba lui. Nu avem voie să ieșim din incinta căminului după ora 22, dar noi am reușit cumva să îl prostim pe cel de la pază să ne lase afară. Iar pe lângă asta suntem în căminul băieților, loc ce ne este interzis chiar și pe timpul zilei. O prind pe Ivy mai bine de braț și continuăm să mergem până găsim camera la care trebuia să ajungem. Tot ce îmi doresc e să îi dea Ivy cărțile mai repede lui Ethan și să plecăm de aici. Aglomerația îmi dă anxietate.

Și băieții la fel, dar asta e o discuție pentru altă dată.

Prietena mea bate sfioasă la ușă, iar mie mai că îmi vine să râd de faptul că i-a dispărut brusc curajul.

Ah, iubirea. Te face să îți pierzi capul.

Zâmbetul de pe buze îmi dispare încet când îmi aduc aminte de imaginea unui anumit brunet și înghit în sec atunci când realizez că s-ar putea afla după ușa aceasta. Sau ba chiar ar putea răspunde. Și asta înseamnă că va trebui să ne vedem. Iar ăsta nu e un lucru bun. Cel puțin nu pentru sănătatea mea psihică. Mă rog cerurilor în repetate rânduri să nu fie el cel care deschide ușa și îmi ronțăi stresată interiorul obrazului în timp ce o privesc pe Ivy cum decide să mai bată încă o dată.

"Ce dracului fac de nu răspunde nimeni?" întreb irascibilă, mutându-mi greutatea de pe un picior pe celălalt.

"Dacă nu răspunde într-un minut îi las naibii cărțile la ușă și ne cărăm de aici, Lee." zice ea și își duce nerăbdătoare o mână spre frunte.

Când speram că planul nostru o să dea roade, din păcate cineva hotărăște să deschidă ușa, iar inima mea este cât un purice. Dar expir ușurată când văd că Ethan este cel care stă în fața noastră.

Nu cred că m-am bucurat vreodată să îl vad mai mult decât acum.

"Iubito. Everlee." spune băiatul în semn de salut și o ia pe Ivy în brațe, iar eu decid doar să îi zâmbesc.

Mă simt ca a treia roată la bicicletă, trebuie să recunosc, dar măcar nu m-am întâlnit cu știm noi cine. Îmi dau seama că mă comport ca o idioată având în vedere că încerc să îl evit cu prețul vieții mele în condițiile în care nu se întâmplă nimic între noi. Nu ne-am sărutat. Nu suntem împreună. Nu suntem nici prieteni.

Suntem doar... parteneri de studiu?

Dar asta e destul de ciudat încât să mă facă să vreau să îl evit. Mă simt nesigură în preajma lui. Parcă îmi ia mințile și joaca fotbal cu ele pe terenul de sport până se plictisește. Acum îmi spune că vrea liniștea mea, acum îmi spune că tâmpește dacă mai stă în preajma mea. E dat naibii și nu vreau să fac nimic altceva decât să stau departe de el.

Sau cel puțin asta vrea mintea mea să creadă.

"Cine era la ușă, Ethan?" se aude vocea lui de undeva din spatele iubitului prietenei mele urmată de câțiva pași apăsați.

La naiba.

Când ajunge și el în dreptul ușii se oprește din mers și clipește. Mult. Se uită la Ethan, apoi la Ivy, apoi la mine. Și rămâne cu privirea ațintită pe mine.