Elliot

Capitolul 4

Ultimele zile au trecut atât de repede, încât nici nu am realizat că deja este vineri.

Sunt în camera de cămin și stau cu privirea ațintită în tavan, fiind singurul lucru pe care îl pot face acum. Ultima dată când am verificat ceasul telefonului era ora cinci și douăzeci și trei de minute dimineața, o oră la care nu m-aș trezi în mod normal nici dacă ar trece trenul pe lângă mine. Ivy doarme profund și chiar o invidiez pentru că are un somn atât de dulce, în timp ce eu îmi las gândurile să mă înnebunească.

În fiecare zi a săptămânii ne-am pregătit pentru audiția de astăzi seară, încât amândouă avem o febră musculară de toată frumusețea.

Ne dor oasele și mușchii de parcă am escaladat Muntele Everest, deși tot ce-am făcut a fost să nu mai stăm pe pat chiar atât de mult.

La început habar nu aveam ce se presupune că ar trebui să pregătim pentru o audiție, așa că am căutat pe internet. Am fost recunoscătoare cerurilor pentru informațiile pe care le-am găsit în acel moment, fiindcă ar fi fost destul de ciudat să întrebăm majoretele ce trebuie să facem pentru a intra în echipa lor.

Blake a fost alături de noi în fiecare după amiază, aducându-ne gustări și cafea, uneori chiar oferindu-ne sugestii și încurajări, lucru ce m-a făcut să îl apreciez și mai mult decât înainte.

Hai că l-am dresat chiar bine.

Glumesc, evident.

Cât despre febra musculară, o să dau vina cel mai probabil pe stilul de viață sedentar al unui student oarecare. Suntem conștienți cu toții că petrecem atât de mult timp fiind inactivi, încât mai avem puțin și devenim una cu suprafața pe care stăm.

De obicei mă stresez foarte mult înainte de a face ceva important, așa că îmi înțeleg perfect insomnia, oboseala și stomacul supărat de data asta. Chiar dacă nu pare un lucru pentru care să te stresezi și pentru care să ai emoții, aceasta este Everlee Maxwell doamnelor și domnilor.

Trecând de la gând la gând, nu pot să nu îmi aduc aminte de el. De Kane, brunetul acela pe care l-am întâlnit acum ceva timp. Are acel ceva ce mă intrigă încă din ziua în care l-am văzut, dar nu îmi dau seama ce este de fapt. Să fi fost atitudinea lui nonșalantă? Sau să fi fost privirea aceea arzătoare pe care am simțit-o până în adâncul propriei ființe?

Nu ne-am mai intersectat neapărat de atunci chiar dacă l-am mai zărit pe coridoare, și el pe mine, dar nu pot să mă plâng; noi doi nu avem treabă unul cu celălalt, așa că aș face bine să nu mă mai gândesc la el nici măcar accidental.

În cealaltă parte a camerei se aude un foșnet continuu urmat de un oftat puternic.

Se pare că cineva nu dormea atât de profund pe cât credeam.

"Everlee, dormi?" întreabă ea cu o voce somnoroasă, întorcându-se pe o parte pentru a se putea uita la mine.

"Nu, nu mai pot să dorm de aproximativ jumătate de oră" oftez eu și îmi privesc ecranul telefonului.

"Ai emoții pentru astăzi? E o zi cam agitată" vociferează ea după ceva vreme.

"Oarecum, deși nu ar trebui" îi mărturisesc.

"Te înțeleg, mă simt la fel" oftează prietena mea și se ridică în șezut. "Poate o fi din cauză că e vorba de majorete. Știm prea bine că noi nu suntem ca ele și nici nu cred că vom fi vreodată" sugerează și se întinde pentru câteva secunde bune.

"E prea târziu să dăm înapoi. Facem o cruce mare și aia e" dau din umeri și mă întorc pe burtă, simțind cum încep să mă mai liniștesc.

"O să dăm ce avem mai bun, să le demonstrăm fandositelor că ne meritam locurile în echipa lor" spune ea motivată, iar eu nu îmi reprim zâmbetul.