Elliot

Capitolul 19

"So you sat and stared at my lips
And I could already feel your kiss"

Ați pățit vreodată să vă treziți dis de dimineață și să spuneți "ziua asta o să fie bună"? Da? Și eu la fel. Dar s-a întâmplat vreodată să fie chiar așa? Da? Uite că mie nu mi s-a întâmplat.

Mă consider o persoană ghinionistă de fel, dar și cred în superstiții; chiar cred prostește în faptul că dacă îmi taie calea o pisică neagră sau dacă mă întorc din drum o să am cea mai oribilă zi a vieții mele. Astăzi mi s-au întâmplat amândouă și cu siguranță nu m-aș fi putut considera mai norocoasă. Dacă în urmă cu câteva zile ningea, azi plouă. Pentru Dumnezeu, plouă cu găleata, iar eu nu am nici măcar un copac sub care să mă adăpostesc. Nici nu îndrăznesc să mai spun ceva de vreo umbrelă fiindcă este evident că nu am de unde să iau așa ceva când stau în mijlocul străzii. Ceea ce trebuie menționat este că vremea nu dădea absolut deloc semne de ploaie înainte să ies afară, dar se pare că s-au izbit emoțiile negative din univers una de alta și au decis să își verse amarul prin lacrimi. Care mă fac și pe mine să plâng la rândul meu, fiindcă am depus efort să arăt bine astăzi. M-am îmbrăcat ca o adevărată studentă la drept ce sunt, m-am machiat și mi-am făcut chiar și părul, lucru ce se întâmplă din an în paște.

După cum se știe deja, consider că nu se merită să depui efort atunci când chiar nu este necesar. Dar care este motivul pentru sinchiseala mea, poate vă întrebați? Nu unul foarte important, dar destul de important cât să mă facă să vreau să arăt altfel decât o studentă obosită și plictisită de viață de la drept. Altfel decât Everlee ce își petrece după-amiezile de după cursuri în perechea de colanți negri de toate zilele, în tricouri largi, și acelea probabil luate cu împrumut și fără știre de la un anume șaten cu gropițe, cu părul ciufulit și mereu cu o prinzătoare de păr la încheietura mâinii, cu codițele de tuș mai mult inegale decât egale ce se întind neglijent atunci când uit de ele și mă frec la ochi, cu inima zăpăcită și mintea ce nu tace niciodată.

Oftez adânc și mă uit în jur dezorientată, fiind incertă cu privire la următorul pas pe care sunt nevoită să îl fac. Poate dacă alerg nu o să mă ude ploaia atât de tare, îmi spun și mă pregătesc să mă mișc de sub acoperișul sub care mă aflu, dar cu primul pas pe care îl fac sunt trasă cu putere în spate de o mână. Îmi întorc rapid capul în stânga și în dreapta fiind confuză atunci când nu văd pe absolut nimeni, dar abia când mă rotesc pe călcâie și mă întorc, dau de doi ochi negri ce mă privesc destul de curioși.

"Ochii mei sunt aici." îi spun brunetului ce își plimbă privirea pe fiecare centimetru de piele pe care hainele mele nu au reușit să îl acopere în totalitate.

"Doar mă asiguram că ești tu. Și într-un fel sau altul m-am convins." spune și buzele i se arcuiesc într-un rânjet, iar eu înghit în sec în timp ce îmi încrucișez brațele la piept.

În mintea mea, o poziție defensivă ca asta mă face să par sigură pe mine. În realitate probabil arăt ca un pitic de ceramică folosit pe post de decorațiune.

"În regulă, atunci. De ce îmi irosești timpul prețios, Kane?" întreb și îmi arcuiesc o sprânceană în timp ce el își aprinde o țigară.

Nu cred că am văzut vreodată pe cineva care să fumeze mai mult decât o face el, dar totuși îmi place modul în care o face. Modul în care își plasează țigara între buze, modul în care își caută bricheta prin fiecare buzunar al hainelor, modul în care o aprinde fără efort, modul în care trage din ea cu o poftă de nedescris, modul în care fumul îi părăsește buzele împreună cu toate gândurile negre ce îi îngreunează mintea și sufletul.