Elliot

Capitolul 28

E incredibil cum viața se poate întoarce la trei sute șaizeci de grade atunci când te aștepți cel mai puțin și te face să îți pui un milion de întrebări la care evident nu primești nici măcar un răspuns. În ultimele patruzeci și opt de ore am ajuns de la bal la spital în adevăratul sens al cuvântului, iar tot ce s-a întâmplat în ultimele, să zicem... trei ore, încă mi se pare ireal. Ca și cum totul este vreo farsă sau o glumă proasta, încă mă aștept ca cineva să apară de după vreun boschet și să îmi spună că sunt de la camera ascunsă.

Dar este absolut evident că acest lucru nu se va întâmpla, fiindcă universul are de gând și astăzi să îmi testeze răbdarea și sănătatea mentală în cele mai imorale moduri. Aș vrea să pot spune că începem cu începutul, dar nici măcar nu mai știu exact când a fost acest început.

Am fost trezită din somn de un apel de la Ethan în care îmi spunea destul de stresat ca Elliot este iar în spital după ceva vreme în care nu a mai fost nevoit să ajungă acolo. Nu am apucat pe moment să analizez foarte atent sau să procesez cum trebuie ceea ce am auzit, dar acel iar  m-a făcut să simt fiori pe șira spinării și să înghit în sec. Ceva se întâmplă cu el de mult timp, iar eu nu știu absolut nimic despre asta și mă simt îngrozitor.

M-am panicat teribil încă de când i-am auzit doar numele, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi iau pe mine niște haine la nimereală, telefonul, cheia de la cameră și să plec grăbită spre spital, unde m-am întâlnit cu un Ethan obosit și terminat psihic. Am venit singură și nu am mai trezit-o pe Ivy din somn, căci era atât de extenuată după ce a învățat până târziu încât a adormit cu capul pe caietele sale cu notițe; așadar am considerat că nu are rost să îi încarc mintea și mai mult cu problemele mele.

"Ethan, ar trebui să mergi la cămin și să dormi puțin. Mă pot descurca de una singură aici" îi spun sincer băiatului ce stă pe unul dintre multele scaune de pe hol și îi întind un pahar de cafea. "Nu, serios, arăți oribil" adaug și îmi lipesc buzele într-o linie dreaptă când îl văd negând din cap la ceea ce i-am propus, iar el râde scurt.

"Sinceră ca întotdeauna, Everlee" spune mai mult pentru sine și clatină din cap cu amuzament, iar eu zâmbesc in sinea mea când văd că am reușit să îl mai scot puțin din starea în care se afla. "Sunt bine, pot să rezist fără somn" încearcă el să mă convingă, lucru ce mă face să mă încrunt.

"De când ești aici?" îl întreb și suflu puțin în cafeaua mea înainte de a lua o gură zdravănă din ea.

"De la 19 și jumătate presupun" răspunde și este întrerupt imediat de un căscat, iar eu strâmb din nas.

"Ethan, ești aici de mai bine de șapte ore" constat îngrijorată după ce reușesc să fac un idiot de calcul, iar el doar dă din umeri și încearcă să își savureze cafeaua.

"Iar tu te plimbi în cerc de mai bine de trei ore de când ești aici" zice și își sprijină capul de peretele din spatele lui.

"Trebuia să mă suni încă de atunci" îl cert eu și mă așez pe scaunul de lângă el, iar crețul doar dă din cap.

"Kane nici nu știe că ești aici. Cred că abia știe că e el aici, de fapt. Fii sigură că nu ar fi fost de acord să te chem, abia m-am hotărât pe ultima sută de metri să te sun. M-am gândit doar că ai fi vrut să știi ce se întâmplă, nu e ca și cum ai vreo obligație față de el. Știi asta, da?" încearcă el să se asigure și eu aprob doar cu jumătate de inimă.

"Ce s-a întâmplat mai exact?" îndrăznesc să întreb după ceva vreme în care niciunul din noi nu a spus nimic, iar el deschide ochii și își sprijină coatele pe genunchi.