#3 Pensule si secrete (Seria Dark Valley)

8. Liv. La multi ani, soricico.

Liv

In acea dimineața aveam ochii carpiti de somn. Nici macar nu vedeam clar numarul de telefon necunoscut care ma suna. Pentru o clipa am fost tentată sa închid, dar Slava Domnului ca nu am făcut-o! Domnul Carlis, proprietarul galeriei de arta de langa Bons era cel care ma suna cu noaptea in cap in acea dimineața torida de început de August.
"Vreau sa îți pun lucrările cap de afis, Olivia. In cat timp crezi ca poți sa rezolvi toate cele necesare?" Vru sa stie.
O saptamana. Atat mi-a luat sa ii duc încă trei tablouri, pe langa cele patru pe care i le dusesem la începutul verii si pe care hotărâse pe ultima suta e metri sa nu le mai scoată la lumina. Nu știam ce naiba se întâmplase de se hotărâse dintr-odată sa ma facă cap de afis, dar nu ma puteam plange. O galerie de arta e o galerie de arta pana la urma iar eu nu eram in pozitia din care sa imi permit sa fac figuri.
"Sunt foarte mandra de tine." Imi spuse mama pentru a patra oară in acea după-amiaza.
I-am zâmbit in oglinda. Era atat de frumoasa, senina si fericita de când il cunoscuse pe Adrian, incat niciodată nu m-a lasat inima sa ii spun cat de mizerabila si nefericita ma făcea pe mine fiul lui sa ma simt. Ma făcea sa ma simt si in alte feluri, multe alte feluri. Ma făcea sa simt lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le simt.
"Mulțumesc. Ma bucur ca pot sa te fac mandra." I-am răspuns, tot pentru a patra oară.
"Imi pare rau, chiar am emoții." A oftat lung si si-a reluat marșul de lupta de-a lungul si de-a latul camerei. "Crezi ca ar trebui sa imi schimb rochia? Sunt prea protocolară? Paba la urma sunt mama unei artiste, oare imi trebuie un look mai boem?"
Am chicotit si m-am rasucit cu tot cu scaun spre ea.
"Arati foarte bine, mama. Ești si soția unui bărbat influent si chiar nu cred ca Adrian ar aprecia rochiile maxi asortate cu bocanci din piele."
Spre deosebire de el, eu le apreciam. Eram decisă sa nu las Dark Valley si promiscuitatea vietii luxoase sa imi strice echilibrul si așa foarte precar. In acea zi nu era insa loc de rochii boho si salopete uzate pline de vopsea, cu toate ca imi trecuse prin minte la un momendat.
Imediat după ce mama a reușit sa se liniștească, am pornit spre galerie. Adrian urma sa vina ceva mai tarziu acolo direct de la aeroport. Prietenii mei promisesera si ei ca vor fi acolo. Reușiserăm cu totii sa trecem peste resentimentele din seara aceea in club. Zeny imi dăduse doar un mesaj scurt in care ma felicitase si imi spusese ca ii pare rau ca nu poate sa fie si ea prezenta in acea seara, Sya ma sunase si ma ținuse jumatate de ora la telefon. Nici ea nu reușea sa ajungă. Nu ma asteptam ca Elora sa vina cu toate ca ii trimisesem o invitate. Nu ma așteptam sa vina nici Aidan.
Domnul Carlis si fiica lui Isadora, care muncea pe timpul verii in galeria familiei lor, erau deja ocupati pana peste cap cu musafirii sosiți mai devreme când eu si mama am intrat in galerie. Văzusem deja tablourile asezate pe suporturi din sticla, dar tot m-a luat ameteala când am dat cu ochii de ele. Reușisem. După atâția ani de munca, atatea sacrificii si atatea momente in care fusesem gata sa renunt, reușisem. Mama m-a strans ușor de brat. Nu a fost nevoie de mai mult ca sa știu ca se gandeste la același lucru ca si mine.
Galeria s-a aglomerat. Erau acolo Amery si Ethan, Avelia si Khai, pana si Dean si intreaga echipa de fotbal a UDV. Aproape toată echipa. Mai mulți oameni pe care ii cunosteam din vedere si chiar mai mulți prieteni si parteneri ai lui Adrian. Aproape am scuipat șampania pe care o sorbeam când am văzut-o pe Elora intrand in galerie.
               La putin timp după ora deschiderii oficiale a noii Colecții, galeria era atat de plină incat domnul Carlis m-a anuntat putin socat ca depășise deja capacitatea locului. Știam ca mare parte din cei prezenti erau aici pentru ca fusesera chemați de prietenii mei sau de Adrian, dar nu ma puteam convinge sa imi pese prea mult de asta.
               "Buna."
               Am tresărit speriata si m-am rasucit pe calcaie atat de tare incat am reușit sa vars jumatate din conținutul paharului pe jos. Un nou pahar, pentru o noua persoana cu care trebuia sa socializez cu toate ca nu-mi doream nimic altceva decat sa ma ascund sub o piatra. Si nu orice persoana, ci aproape ultima prezenta in incapere din partea căreia ma asteptam sa ma abordeze.
               "Buna." Am murmurat nesigura, incruntata. "Pot sa te ajut cu ceva?"
               Dean se uita la mine de parca nu isi dăduse seama ca sunt acolo, cu toate ca el venise la mine, deci era de-a dreptul imposibil. Era urias iar ochii lui erau atat de negrii incat pareau fara sfârșit. Incercam sa imi amintesc ultima data când purtasem o conversatie adevarata. Nu am reușit.
               "Voiam sa te felicit mai intai si apoi sa îți cer favoruri, dar dacă tot ai întrebat ce zici de un tur al tablourilor tale? Nu vreau sa par rautacios, dar vreo doua dintre ele mi se par absolut ridicole!"
               "Imi spui ca tablourile mele la care am lucrat săptămâni in sir sunt ridicole, Dean. Chiar ești rautacios!" Am pufnit jignita si deranjata de comentariile lui.
               "Atunci convinge-ma ca nu sunt ridicole. Ce spui de asta?" Ma provoca cu o sclipire malitioasa in ochi.
               Pentru o clipa am fost tentată sa ii spun nu, mulțumesc! dar apoi am realizat ca sunt curioasa. De ce ar vrea Dean Morrigan sa ma atraga intr-o prezentare a tablourilor mele despre care eram aproape sigura ca nu e interesat, sa intre intr-o conversatie pe care eram aproape sigura ca nu vrea sa o poarte.
               "Sigur. Pe aici, te rog, domnule Morrigan." L-am invitat curtenitoare facand semn cu mana spre cea mai apropiată lucrare a mea.
               "La ce ne uitam?" Ma intreba privind lung si cu capul inclinat primul dintre tablouri.
               "Este un tablou realist cu aplicații 3D, Dean. E cat se poate de evident la ce ne uitam! Ne uitam la un pod de pe care o femeie e gata sa se arunce si cineva o trage inapoi." Am murmurat frustrata.
               Poate eram prea sensibilă, poate băusem prea multa sampanie sau poate eram prea protectivă cu munca mea, dar ma enerva teribil. Era adevarat ca unele lucrări ale mele erau putin ambigue, dar acel tablou era cat se poate de simplu.
               "M-am gandit si eu la asta, dar am vrut sa aud si părerea autorului." Spuse chicotind prosteste.
               "Artistului. Ai vrut sa auzi părerea artistului, Dean." L-am corectat mai mult de nervi decat din necesitate si am pasit furioasa spre următorul suport de sticla.
               "Uite, pe asta nu pot sa il înțeleg!" Ma anunta Dean încrucișându-si bratele peste piept. "Aia e o pasare?"
               Mi-am dat ochii peste cap si mi-am muscat limba ca sa nu chicotesc. Nu eram sigura dacă Dean chiar e atat de nătâng precum voia sa para sau dacă doar făcea pe prostul, dar avea farmecul lui. Nu il cunosteam aproape deloc pentru ca era retras, tacut si mai mereu împodobit cu o privire atat de crâncenă ca ținea pe toată lumea la distanta.
               "Tabloul se numește pasarea vietii, dar adevarul e ca mi-am imaginat ca dacă moartea ar fi o pasare, așa ar arata." I-am explicat incercand sa privesc lucrarea prin ochii lui.
               "Asta explica coarnele, dar tot nu înțeleg culorile. Albaștru? Bleu? Bleumarin? De când e moartea atat de vie?"
               De când e moartea atat de vie?
               Ce intrebare buna, Dean Morrigan. O intrebare a naibi de buna. Aproape ca-mi venea sa il aplaud.
               "Cred ca fiecare dintre noi vede lucrurile cu alți ochi, Dean. Dacă eu văd moartea in toate nuanțele de albastru, nu înseamnă ca tu o vezi la fel. Poate ca faptul ca tatăl meu a murit intr-un accident aviatic m-a făcut sa asociez moartea cu culoarea cerului. Sau poate ca o pereche de ochi albastrii m-au omorât cumva, candva. Si moartea si lucrurile din jur sunt relative."
               De ce ii spuneam lui toate astea?
               "Înțeleg. Chiar pot sa înțeleg, Olivia. Tatăl meu a murit când eram foarte mic, abia dacă mi-l mai amintesc." Mi-a spus, cuvintele lui fiind mai mult soptite nesigur, de parca nici el nu intelegea de ce naiba imi spune mie lucrurile alea. "Mergem?"
               Am trecut rapid pe la celelalte trei tablouri expuse in partea din fata a galeriei, cele mai mici. Alte trei, foarte mari si foarte grele, erau intr-o zona mai retrasa, in care accesul era restricționat la maxim trei vizitatori in același timp. A trebuit sa ne asteptam randul cateva minute.
               "Cred ca ai dreptate." Imi spuse dintr-odată când inaintam tăcuți pe holul la capatul căruia erau restul lucrărilor mele.
               "In ce privința?"
               "Moartea chiar e albastra. Si blonda." Murmura mai mult pentru sine.
               "Si are si niste picioare lungi, urca pe podium si arata ca un inger coborât din ceruri ca sa încânte bietii muritori?" Am întrebat chicotind si privindu-l cu coada ochiului.
               Pot sa jur ca atunci, in avanpremiera, Dean Morrigan a roșit ca o scolarita si s-a fâstâcit. Aproape m-am impiedicat.
               "Poate. Dar e posibil sa aibe si o atitudine de dobitoc, muschi sculptați cu dalta si capacitatea sa te facă sa plangi fara sa te atinga cu un deget." Pufni arogant, uitându-se la mine in asteptarea unei reactii.
               "Touche!" Am murmurat si am evitat sa ma uit la el.
               Nici el, nici eu nu am mai spus nimic. La capatul holului am pasit in deschiderea galeriei si m-am oprit in fata celui mai apropiat tablou. Era una din lucrările mele de suflet.
               "Tabloul asta se numește Început de cadere. Este ultimul lucru pe care l-am văzut in noaptea Galei de caritate." I-am explicat simtind din nou fiorul de groaza care imi cuprindea mereu măruntaiele. "Dean, ce..."
O secunda mai tarziu m-am trezit lipita de peretele opus, ascunsa in umbre. Am gemut si mi-am muscat limba de durere. Nu ochii întunecați ai lui Dean erau la cativa centimetrii de ai mei, ci aceia care ma inspirasera in alegerea culorilor păsării vietii.
"Aidan?" Am rostit cu respirația intretaiata. "Ce faci?"
"Doar nu credeai ca o sa ratez ocazia sa îți zic la mulți ani in persoana, nu?" Murmura aproape, prea aproape, atat de aproape incat tot aerul pe care il respira se plimba pe obrazul si gatul meu.
"Ai greșit data. Ziua mea e maine."
"Ziua ta este peste trei ore si douazeci de minute." M-a corectat numaidecat. "Ti-a placut cadoul meu?"
Cu asta a reușit sa imi atraga atentia atat de tare, incat nu am mai fost constienta de nimic altceva inafara de corpul lui aproape lipit de al meu, de mainile lui asezate de-o parte si de alta a capului meu.
"Cadou? Despre ce vorbesti, Aidan?" Am murmurat incruntata si neincrezatoare.
"Seara asta. Cine credeai ca a vorbit cu Carlis? Chiar credeai ca s-a răzgândit peste noapte de buna voie si nesilit de nimeni?" Ma intreba aplecandu-se astfel incat nasurile noastre aproape se atingeau. Stomacul meu se strânsese si imi simteam tot piperul tresarind in ritmul nebun al inimii mele.
"T-tu? Tu ai vorbit cu domnul Carlis?" Am reușit sa articulez gatuita.
Eram socata. De-a dreptul si fara nici un dubiu, socata. E foarte posibil sa fi ramas cu gura cascata.
"Eu." A spus simplu inclinandu-si capul intr-o parte. "La mulți ani, soricico."
"E-eu... Aidan..." Incercam sa vorbesc, dar nu reuseam sa duc un gând pana la capăt.
Inainte sa ma dezmeticesc in legatura cu noile informatii, Aidan s-a aplecat si si-a lipit buzele de ale mele. Era un sărut cast, aproape nevinovat, dar care a aprins in mine un incendiu pe proportii in doar o secunda. Aidan...Aidan tocmai ma săruta?
Mi-am pus ambele maini pe pieptul lui cu gândul de a-l împinge, dar in loc de asta degetele mi s-au încleștat in tricoul lui si l-am tras mai aproape. Dumnezeule, ce naiba era in neregula cu mine?! Tot atunci Aidan si-a deschis gura peste a mea si mi-a forțat cu limba buzele sa se deschidă. M-am opus, iar el m-a muscat. Am gemut de durere. A reușit sa-si facă loc in gura mea, trupul lui ma impingea in perete si ma simteam prinsa intr-o capcana mortala din care n-aveam cum sa ies intreaga.
Nu imi aminteam când si cum, dar m-am trezit raspunzandu-i ticalosului la sărut cu o pasiune care putea arde paduri intregi. Eram numai limbi, buze si dinti care se ciocneau. Era numai greutatea pieptului sau apăsând peste sânii mei, numai degetele lui care-mi intrau in sold, numai mana lui infasurata in jurul parului meu.
"Aidan." Am murmurat fara sa mai incerc macar sa il mai indepartez, realizând ca pierdusem lupta.
"Olivia." Murmura la randul lui, prea prins in moment ca sa realizeze cat de incarcata si pasionala ii suna vocea, atat de răgușită si vibranta. Albastra.
"Nu e bine. E greșit."
"Al dracului de adevarat." Spuse ridicându-si mana spre sanul meu si strangandu-l prin materialul rochiei.
Aidan a gemut, iar eu am răspuns de parca asta era singurul meu scop in lume.
"Ar trebui sa ne oprim." Am propus, nefiind sigura dacă sunt nerabdatoare sa se intample sau imi doresc sa continue.
"Știu." A spus aproape sec in gura mea. "Nu pot."
"Al dracului de adevarat." Am murmurat acceptând in sfârșit ca amandoi am pierdut acea lupta.
Mi-am infasurat mainile in jurul gatului sau si l-am tras mai aproape. Eram dispusa sa ma întind pe jos si sa il las pe Aidan sa ma aibe chiar acolo, pe podeaua rece, nepasandu-mi ca oricine putea intra si ma putea vedea. Cred ca a inteles si el asta când mi-am coborât mainile peste pieptul si abdomentul lui si am început sa ma lupt cu nasturii pantalonilor.
"Oricât de tare mi-ar place sa fac asta, nu o sa se intample." M-a asigurat îndepărtându-mi mainile si tragandu-se cativa centimetrii inapoi.
Arata delicios de ravasit. Ciufulit, cu buzele umflate si rosii, cu ochii sclipind de excitare. Oare așa aratam si eu? Oare toată lumea o sa isi dea seama ce facusem?
"Habar n-am ce fac." I-am marturisit tremurand din toate incheieturile, socata si speriata de ceea ce facusem. "De ce ai făcut asta?"
"E ziua ta. Meritai un cadou decent si am impresia ca zgarcitul de Carlis nu o sa te plătească prea bine." A murmurat cu ochii atintiti asupra buzelor mele. "Habar n-am de ce am făcut asta, dar nu o sa se mai intample. E ca o boala prin care trebuie sa treci ca sa te faci bine."
Înțelegeam dureros de bine ce vrea sa spună. Pulsațiile din tot corpul imi aminteau de toate locurile in care il voiam si toate lucrurile pe care voiam sa ma facă sa le simt.
"Tine usa incuiata in noaptea asta." Mi-a soptit aproape de buze. "Nu sunt sigur ca m-am vindecat încă."
Nu-mi amintesc nimic din restul serii, dar imi amintesc sunetul scos de încuietoare in acea noapte când am intrat in camera mea. E posibil sa fi visat, dar la un momendat spre dimineața mi s-a părut ca aud usa forțată.