#3 Pensule si secrete (Seria Dark Valley)

14. Liv. Tu si cu mine.

Liv

Zilele veneau si treceau iar eu ma simteam prinsa intr-un vortex. Singura diferenta intre ultimele trei zile si cele dinainte era ca in cele din urma abia dacă mai puteam respira. Nu puteam sa pictez, nu puteam sa mănânc, nu puteam sa dorm. Imi era din ce in ce mai greu sa ii privesc pe cei din jurul meu in ochi si chiar mai greu sa ma uit in oglinda, pentru ca nu o mai recunosteam pe cea care imi întorcea privirea.
Amery si Avelia incercasera sa ma tragă de limba. Stiau de la Ethan si Khai ce se întâmplase in acea noapte si nu le-a fost greu sa creeze o imagine de ansamblu. Mama se purta cu mine de parca eram un glob de sticla. Pana si Zeny, despre care nimeni nu mai auzise nimic de săptămâni intregi, incepuse sa ma sune regulat si sa ma chestioneze in mod discret.
Uram din toată inima sa fiu tratata ca un ou cu coaja subtire. Il preferam de un milion de ori pe Aidan cu tot sadismul lui decat toate dadacele de care m-am trezit inconjurata peste noapte.
Bataia din usa a ramas doar atat, o bătaie in usa. Avusesem grija sa incui cu o seara inainte, caci mama incepuse sa uite ce înseamnă termenul de intimitate si venea sa ma verifice noaptea, de parca eram un tanc de cinci ani.
"Livie, cobori la micul dejun?" I-am auzit vocea forțată sa para vesela.
"Nu mi-e foame!" Am strigat încă răgușită de somn.
"Vrei sa îți aduc ceva de mancare in camera?"
Mi-am dat ochii peste cap constienta ca nu ma poate vedea.
"Am spus ca nu imi e foame, nu ca am paralizat peste noapte, mama!" M-am rățoit revoltata.
"Ești sigura?"
"Fir-ar sa fie! Încetează sa vorbesti cu mine de parca as fi pe moarte! Nu vreau sa mănânc, mama. Dacă vreau, cobor si imi fac un sendviș. Atat e de simplu!"
Tăcerea ce s-a lasat mi-ar fi rupt inima in alte condiții, dar ma saturasem pana in gat de cocoloseala ei. A tuturor, mai precis.
"Bine, Livie. Anunta-ma dacă ai nevoie de ceva."
Mi-am tras perna de sub cap si mi-am pus-o pe fata. Am muscat din ea. As fi urlat dacă nu mi-ar fi fost frica sa nu ma auda si sa se întoarcă sa dărâme usa ca sa se asigure ca nu m-am aruncat pe geam.
               Nu m-am ridicat din pat pana la prânz, nu am răspuns la telefon si nici nu mi-am verificat mesajele. Eram atat de deconectată de realitate. Abia după-amiaza am reușit sa ma strecor afara din casa fara sa ma vada mama, imbracata cu cele mai anoste haine pe care le aveam in șifonier. Am pornit pe jos spre galerie, ocolind intenționat zonele in care as fi putut sa ma intalnesc cu prietenii mei.
"Olivia! Nu te asteptam pe aici astazi." Imi spuse domnul Carlis imediat ce am pasit peste pragul galeriei.
               "Nu am venit ca sa raman. Am nevoie de ceva din studio." Am murmurat drept răspuns când am trecut pe langa el fara sa ii arunc vreo privire.
As fi putut primi un premiu dacă s-ar fi acordat premii pentru cea mai rapida eschivare din istorie. Intr-un minut eram din nou in strada, mergand agale spre nicaieri.

Nu m-am intors acasă pana spre seara, când știam ca o sa gasesc casa goala. Mama si Adrian luau parte la un eveniment din oras la care refuzasem cu vehementa sa merg iar Elora nu se deranja sa imi tina companie. Reușisem sa evit la mustata si încercările prietenelor mele de a-mi anima seara. Mi se parea pericol de amuzant cum se agita si se zbat pe la spatele meu. Isi imaginau ca sunt in depresie sau cine stie ce fel de alte porcarii. Le-as fi ras in fata si le-as fi spus adevarul dacă as fi putut, dar nu putem. Nu numai ca nu aveam dispoziții de sarbatoare, dar ii spusesem mamei si fusese cea mai mare prostie pe care o facusem vreodata.
Am intrat pe usa laterala si am trecut pe langa bucătărie si prin hol. Toată casa era scufundată in intuneric. Urcand pe scări spre camera mea am avut impresia la un momendat ca simt un miros discret de fum de tigara, dar nu m-am concentrat prea mult pe asta. Știam ca Adrian mai fumează uneori când e foarte stresat. In ultimul timp il surprinsesem de mai multe ori fumând in spatele casei cu umerii adusi si cazut pe ganduri.
               Am intrat in camera mea. Am aprins lumina, mi-am scos hanoracul si l-am aruncat pe jos. Am făcut un pas spre tabloul de mult abandonat din colt. Imi propusesem sa il termin. Si apoi sa ii dau foc.
               "Buna, soricico."
               M-am blocat. Fiecare muschi, os si celula din corpul meu a paralizat. Vocea se auzea din spatele meu, din zona patului. Oricât incercam sa imi ordon sa ma intorc nu reuseam. Genunchii imi tremurau ingrozitor, inima era in pragul unui infarct si imi venea sa vomit.
               "Te-am așteptat toată ziua. Pe unde ai umblat, huh?"
Cine ești tu ca sa ma astepti? Cine ești tu ca sa ma iei la intrebari? Asta voiam sa tip, sa urlu pana când nu mai aveam aer, dar cuvintele nu voiau sa iasa. In clipa aceea ma simteam de parca nu o sa mai vorbesc niciodată.
               Am auzit miscare in spatele meu. Foșnete si apoi picioarele lui lovind podeaua. Nici un pas insa, slava Domnului. Dacă ar fi încercat sa se apropie de mine as fi luat-o la fuga.
"Încă nu mi-ai terminat portretul. Imi ești datoare cu tabloul ăla, Olivia."
Vocea lui era aceeași. La fel de apăsată si răgușită, la fel de autoritara si de necontrazis, dar ceva era diferit. Furia oarba nu se mai simtea deloc in cuvintele lui si nici amorțeala produsă de alcool, droguri si alte vicii. Mi-am îndreptat postura, dar nu am putut sa il privesc.
"Ce cauți aici?" Am reușit sa ingan atat de firav incat ai fi zis ca a mieunat un pui de pisica abandonat, nu ca a vorbit un om.
"L-am convins pe șarlatanul Robinson ca am probleme doar cu alcoolul si ocazional cu drogurile, fara nici o legatura cu sănătatea mea psihică. Mi-am învins dependentele, deci nu mai aveam de ce sa stau in pușcăria aia de cinci stele." Imi explica pufnind si tataind ocazional.
"Ti-ai învins dependentele? Ai stat trei săptămâni la dezintoxicare. Ai auzit de recidiva?" I-am sugerat reluându-mi drumul spre tablou, rugându-ma sa nu vada cat de tare tremur din cap pana in picioare.
"Olivia, te rog! As fi putut sa ma las de băut si de tras pe nas chiar si fara ajutorul doctorului nebun care oricum nu a făcut decat sa ma scoată din minți in mod repetat. I-am lasat si un suvenir la plecare: un ochi vanat."
In ciuda furiei, fricii si disperării mele cu greu mi-am retinut un zambet. Chestia asta suna atat de tare ca Aidan.
"Trebuie sa vorbim, Olivia. Banuiesc ca nu vrei din moment ce nici macar nu te uiți la mine, dar macar o sa ma asculți, pentru ca trebuie sa fac asta." M-a anuntat ingrozitor de serios; seriozitate care mi-a ridicat parul pe ceafa si m-a făcut sa ezit cu pensula pe șevalet.
"Nu vreau sa vorbesc cu tine. Nu vreau nici sa te ascult. Nu exista nimic pe lume care sa imi schimbe părerea." L-am anuntat incercand sa imi pastrez stapanirea de sine.
               "Înțeleg, dar va trebui sa o faci pana la urma. Nu poți sa ma eviti toată viata, ar fi o prostie chiar si numai sa încerci sa o faci." Pufni arogant si mi-l puteam imagina cum clatina din cap de parca eu sunt cea idioata dintre noi doi. "Părinții nostrii sunt căsătoriți si nu par a avea ganduri de divorț răsunător in viitorul apropiat, așa ca suntem blocați împreuna, soricico. Nu ai unde sa fugi."
               "Biletul de avion de pe noptiera te contrazice in mod rușinos, Aidan." Am murmurat incruntandu-ma la tablou.
               Oricât lucram la portretul lui nu reuseam sa il fac așa cum trebuie. Nu ma puteam concentra pe alta lucrare, voiam sa inchei orice legatura cu el si simteam ca portretul ăla neterminat ma tine pe loc.
               Am auzit sunetul hârtiei rupte in spatele meu. Nici macar nu am tresărit.
               "Il am si pe telefon. Pot sa il scot la imprimanta din nou. Si dacă o sa imi spargi telefonul atunci o sa merg la agenția de turism si o sa le cer o copie a biletului. Singurul mod in care as putea sa nu urc in avionul ăla ar fi dacă ar lua foc inainte de decolare si in cazul asta o sa plec cu mașina si tot o sa reusesc. Nu poți sa ma tii aici dintr-un capriciu si dintr-o ambitie." I-am explicat cu vocea linistita, reusind sa ascund zbuciumul din interior.
              Simplul fapt ca era in camera mea, ca respira același aer cu mine si ca se intorsese si voia sa vorbim era mai mult decat putusem spera vreodata. Numai ca, de aceasta data, aveam ceva mult mai important decat inima mea de protejat.
               "Nici macar nu imi dai ocazia de a-ti explica ce s-a intamplat, Olivia. Nu joci cinstit."
               "Tu nu ai jucat niciodată cinstit, deci presupun ca suntem chit." Am mormait abia inteligibil.
               Nu știu când si cum s-a apropiat de mine fara nici un zgomot, dar atunci când si-a asezat mainile pe umerii mei tot corpul mi s-a tensionat. Fiecare terminație nervoasa din mine s-a trezit la viata si am scapat pensula din mana.
               "Nu eram in apele mele in noaptea aia, soricico. Dean nu ar fi trebuit sa te sune iar nu nu ar fi trebuit sub nici o forma sa vii după mine. E-eu...eram debusolat de cateva zile. Eram furios si nu știam cum sa fac fata tururor schimbărilor din jurul meu. Inainte sa ajungi tu la casa de pe coasta, am primit un mesaj, unul dintr-un lung sir. Asta mi-a pus capac, am clacat, am inghitit toate pastilele pe care le mai aveam la îndemâna si am băut tot ce ramasese in sticle."
               Dacă Aidan mi-ar fi vorbit astfel cu o luna in urma, as fi zburat pe deasupra norilor. Dacă ar fi încercat sa imi explice, sa ma facă sa ii înțeleg motivele sau macar sa ma minta. Singura problema era ca întârziase.
               "Imi pare rau pentru problemele tale, Aidan. Chiar imi pare rau, dar nu mai pot sa fac asta. Am acceptat luni intregi orice mi-ai spus si orice mi-ai făcut, dar acum eu..."
               "Veneam după tine. Am innebunit când ai urcat in mașina lui Dean si imi imaginam cum te consolează si mi-am dat seama ca ma purtasem ingrozitor cu tine, mult mai rau decat de obicei. Olivia, dacă ma lasi sa..."
               "Nu, Aidan. Nu te las. Nu pot, am prea multe de pierdut. Te rog, iesi din camera mea. Te rog!" A fost randul meu sa il intrerup.
               M-a strans incet de umeri si a încercat sa ma întoarcă spre el, dar m-am smucit brusc si am sarit de pe scaun punand distanta intre noi. Nu il puteam lasa sa ma joace pe degete din nou.
               "Olivia, asculta-ma." Imi ceru, nu la fel de imperativ ca inainte.
               "Iesi din camera mea."
               A făcut-o, in cele din urma.
               Imediat ce am ramas singura m-am repezit la baie si am ingenunchiat in fata toaletei. Am vomitat pana când tot corpul imi tremura cuprins de convulsii, după care m-am sprijinit de perete si m-am lasat in voia lacrimilor care imi arseseră ochii încă de când Aidan imi spusese buna.
               "O sa o scoatem la capăt pana la urma, tu si cu mine." Am soptit spre nicaieri punându-mi mainile protectoare peste burta.