Personajul

Început

Sună oare ironic faptul că numind capitolul început nu mă refer la începutul istorioarei ci mai degrabă la începutul cărții.
Căci în sfârșit am început să trec de la schițe la fapte. Deci eu sunt personajul vostru, despre care citiți. Îmi puteți da ce nume doriți. Prin asta vreau sa zic că nu contează ce nume am pentru că în locul meu putea fi oricare dintre voi, probabil era să fiți ca mine, sa vă comportați ca și mine, sa alegeți ca mine dacă creșteați în aceleași condiții și mediu ca și mine. Nu vreau să fie o istorie despre bine și rău, vreau doar să observați cum orice cauză are un efect, orice alegere o consecință care nu se știe niciodată dacă va influența, până la urmă, pozitiv sau negativ.
Să scriu o carte m-au îndemnat mai multe persoane, eu însă habar n-am despre ce aș scrie.
Dar știu că atunci când îți dorești să faci ceva trebuie neapărat să începi pentru că undeva acolo ei așteaptă, oamenii care vor asta, admiratorii, consumatorii. Am înțeles asta când mergând la shopping nu mai primeam nici o satisfacție pentru că nu găseam haine pe placul meu. M-am gândit că nu sunt unica, cu siguranță mai sunt oameni care își doresc haine in stilul care caut eu, așa că am decis să le creez eu.
Și de atunci m-am aprins cu ideea și încă ard de nerăbdare să încep. În fiecare zi caut soluții cum aș putea materializa ideea mea.
Mi-aș dori toți să fie așa responsabili față de mine ca consumator, pentru că îmi place confortul și normal că sunt gata să plătesc pentru el. Iar, ce ține de haine, îmi place să mă îndrăgostesc și nu doar de haine. Iubind te simți norocos că poți savura asta și, prin urmare, fericit. Așa că nu înțeleg oamenii care se tem să fie cuceriți. Pentru ce trăim atunci dacă nu pentru a fi cuceriți de frumosul acestei lumi, grandioasa natură, melodioasele păsări, de muzică și chiar pentru a cuceri și noi.
A crea ceva frumos așa încât alții să aibă ce  admira. Aceasta mi-am dat seama în primul curs de universitate, când mă întorceam acasă și cartierele se diferențiau prin urâciune. Și cum trăiesc în estul Europei vă dați seama ce priveliște depresivă mă înconjura zilnic. Clădiri cu design sovietic asemănătoare cu niște cutii multe și toate la fel umpleau strada și sufletul meu de un fel de zgomot vizual. Că întotdeauna mi-au părut dizarmonice poate cu natura sau poate cu arta din interiorul meu și închipuirilor mele despre frumos.  Eram tristă fără motiv pentru că nu aveam ce admira.

Și totuși de ce doar în copilărie visăm că zburăm?