Încercând să înțeleg care nevoie se ascunde după dorința de a arăta bine am remarcat nevoia de siguranță ascunsă sub nevoia de apreciere și m-am întrebat atunci de ce acceptarea nu este îndeajuns, de parcă aprecierea este o extremă a acceptării, o intensificare a ei. Și mi-am dat seama că probabil la un nivel mai profund încă judec în extreme, încă cred în alb negru, probabil încă cred că poți fi ori apreciat, plăcut, idealizat ori neacceptat,respins, disprețuit și demonizat. Mi-am dat seama că acceptarea nu o luam în considerare drept soluție; că aș accepta pe cineva oricum ar fi și aș avea așteptările la minim.
M-am uitat în jur și mi-am dat seama că lor nu le pasă cum arată, ei pur și simplu iubesc. Acum mă simt mai eliberată, trăind într-o lume tolerantă. Însă mi-am dat seama că oamenii care mă apreciau îmi făceau observații sau complimente cum că aș fi cea mai atrăgătoare din sală, din local, din salon, de oriunde. Mă deosebeam din start. Ceea ce înseamnă probabil că acum nu mă voi mai deosebi. Voi fi obișnuită. Și voi trăi obișnuit ca ceilalți. Cam așa mă influențează echilibrul psihic, sănătatea psihică și siguranța. Ceea ce mă sperie. Pentru că admiratorii mei așteaptă să fiu vedetă și să-i cuceresc de pe scenă. Dacă renunț la sadism, ptu mine asta e o formă de sadism sa vrei sa frângi inimi și să înjosești totodată cu prezența ta sclipitoare. Acum sunt confuză. Poate îmi plăcea să fiu cucerită cum și sclavilor le plăcea să fie înjosiți.
CITEȘTI
Personajul
RomanceCare dintre scriitori a încercat viața personajelor sale? Eu nu mă folosesc de personaje pentru a-mi trăi într-un mod latent fanteziile scenariului destinat mie. Și îmi înțeleg scopul in această viață de a trăi aceste scenarii. Personajul e și scena...
