Acum de fiecare dată când trec prin fața oglinzii mă admir cu o plăcere deosebită de aceea de admirație e acea plăcere cu respect. Și mi-am dat seama că ultima dată când mă uitam asa la mine fără machiaj era în copilărie. Mă priveam cu ochi de Dumnezeu de Creator. Mă vedem ca pe ceva cunoscut de o veșnicie. Cu care nu eram simplu obisnuit dar în care admiram frumosul. Frumosul deosebitului, unicității. Nu ma compar cu nimeni sau nimic. Nici cu cea din trecut. Mă consider perfectă în orice moment. Și în același timp nu mă atașez de versiunea mea prezentă. Imi permit sa ma nasc din nou drept o altă versiune de a mea. Aceasta nu este autoapreciere, este autovalorificare. Văd în mine o valoare. Prin simpla existență a mea. Și de aceea sunt capabilă să văd asta în ceilalți oameni. Îi văd ca pe niște personaje obligatorii a unui scenariu, desen animat cu caractere deocheate dar perfecte în executarea rolului pe care îl au. Și acum mi se par stupide filmele unde personajul principal trece printr-un update, printr-o transformare după care devine ca un alt personaj pe care noi îl consideram mai bun; mai frumos. Dar se transformă în celălat pierzându-și rolul său unic. Și se vede amuzantă acum. Fără de sens. Sa transformi personajele unul în celălat plus limitează diversitatea manifestată. Limitează puterea. Căci fiecare latură e o fărimitură de perfecțiune. De putere. Iar toate adunate formează absolutul. Absolutul=Creatorul/sursa/dumnezeu
CITEȘTI
Personajul
RomanceCare dintre scriitori a încercat viața personajelor sale? Eu nu mă folosesc de personaje pentru a-mi trăi într-un mod latent fanteziile scenariului destinat mie. Și îmi înțeleg scopul in această viață de a trăi aceste scenarii. Personajul e și scena...
