One Shot I. Xiovol

Capitolul 33

Mi-am sprijinit spatele pe lemnul rece al plutei imense pe care ne aflam, in mijlocul lacului, acoperiti de intraga lumina a stelelor. Fusesem atat de ingropata in descarcarcarea lui Harry incat pierdusem notiunea timpului si a spatiului. Dupa ce Harry a adus barca in mijlocul lacului, foarte departe de uscat, ca abia se mai vedeau cabanele, ne-am urcat pe o pluta stabila, ce parea sa ne desparta de orice legatura cu pamantul. Era incredibil. Admiram frumusetea stelelor, intinsi pe spate, in timp ce auzeam valurile cum se loveau de marginile plutei, aceasta fiind destul de solida cat sa nu se miste.

-Si cum ai ajuns tocmai in Los Angeles? am intrebat, dupa o bucata buna de timp.

-Imediat dupa moartea lui Jonah tata ne-a parasit, a oftat, prinzandu-mi mai tare in mana lui. Apoi, imediat dupa asta, tarfa de mama ne-a parasit si ea...

Am inchis ochii, lasand o lacrima sa se scurga pe obrazul meu, dar fara sa fac zgomot. Abia ce reusisem sa-l calmez pe Harry, si nu voiam sa-l pornesc din nou, dar asta era mult prea dureros. Chiar si pentru el, o persoana atat de puternica acum. Nu imi puteam imagina cum a supravietuit Harry sau Hardin. Cum a putut trai un copil atat de mic cu o astfel de vina? Sa fie urmarit de faptul ca si-a ucis fratele ce il teroriza, sa fie urmarit de faptul ca propriul tata ii facea cobai pentru experimente si ca mama lor probabil ca nu i-a iubit niciodata. Cum a putut sa mai traiasca dupa ce a ramas orfan, intr-un mic orasel din Anglia? Am stiut mereu ca a fost britanic, pentru ca un britanic nu isi pierde niciodata accentul, mereu am vrut sa il intreb despre asta, dar acum parea sa fie cea mai proasta idee, pentru ca numai provenienta lui ii amintea faptul ca a fost parasit, aolo in locul in care a fost nascut.

-Si nu ai mai auzit nimic de ei?

-De mama nici nu vreau sa aud... dar de tatal meu... chiar si dupa toate astea... As vrea sa... Nu stiu, Kim, merit o explicatie...

-Nu ai incercat sa il cauti?

Sa fi fost socul atat de mare pentru Harry incat sa nu-si mai poata aminti de tatal sau? Sa nu-l poata recunoaste de fiecare data cand trecea pe langa el pe coridoarele scolii?

-Nu imi mai amintesc nici cum arata...

-Oh...

-Tot ce imi amintesc e ca inainte sa plece, m-a luat in laboratorul lui si mi-a dat un calmant... apoi, brusc, totul a fost ca si cum mi-ar fi sters memoria...

-Atunci cum de iti mai amintesti toate astea...

-Sunt gauri prea mari ca sa poata fi acoperite... E adevarat ca pentru o lunga perioada de timp era imposibil sa-mi recapat memoria, dar dupa multe intamplari, memoria mea a venit ca niste franturi...

Nu pot sa cred. Nenorocitul de Kardan i-a sters memoria. De cata brutalitate putea fi capabil acel monstru? Dupa tot ce a facut, a indrazilnit sa-i ia pana si amintirile copilului? Oricat de triste ar fi fost, erau ale lui, iar amintirile fac parte din viata noastra. Prin durere ne facem mai puternici sau clacam. Daca voia sa faca ceva sa-l ajute, putea sa ramana si sa faca o schimbare, nu sa-l paraseasca si sa isi stearga urmele. Nu s-a gandit niciodata la viitorul sau? Nu s-a gandit niciodata ca asta va semana samanta unui monstru mai rau ca el? Nu s-a gandit ca Harry va ajunge la ceea ce este acum? Un spargator de case, obsedat de gandul de a ucide, de a vedea sufrinta, dependent de adrenalina si...

-A revenit totul, rand pe rand, bucata cu bucata, doar ca mereu a lipsit acea parte...

-El...?

-Da... Niciodata nu am reusit sa fac ceva sa-mi aminteasca de el... Sa imi pot aminti cum arata... Totul e in ceata.

Am tras aer adanc in piept, toate aceste argumente aratandu-mi cat de norocoasa eram in felul meu. Chiar daca imi pierdusem tatal, pe vecie... Puteam mereu sa-mi amintesc cu drag de el, cu lumina in privire si cu inima induiosata, dar el nu o putea face. Tot ce asocia cu cuvantul tata era ura, necunoscutul, tradarea si cel mai rau, suferinta.