One Shot I. Xiovol

Capitolul 29

Mi-am stapanit lacrimile ce pareau sa ma intepe atat de tare, strangandu-mi acum bratul si presand usor vata imbibata in spirt asupra ei. Respiratia mi s-a poticnit, urmarindu-l pe Kardan in timp ce ma trasforma intr-un experiment de stiinte, luand cate o doza de sange din eprubeta si analizand-o amanuntit.

-De ce ai nevoie de atata sange? am spus, referindu-ma la toate eprubetele.

Kardan imi luase de cel putin 10 ori sange saptamana asta, si de fiecare data lua o doza atat de mare ca aveam impresia ca ma va seca. Avea destul sange cat sa doneze unui bolnav de leucemie. Nu inteleg de ce el avea nevoie in fiecare zi de asta, dar as putea sa spun ca odata cu asta am reusit sa-mi inving frica referitoare pe aceasta tema. Sangele era ultimul lucru de care ma temeam acum, chiar daca culoarea lui devenise aproape normala. Asta trebuia sa fie efectul medicamentelor pe care mi le introducea Kardan dupa fiecare sedinta? Nu puteam sa nu ma gandesc la ce puteau fi acele pastile, pentru ca ultima data cand am primit ceva din laboratorul sau, aproape am facut un pact cu moartea. Dar tot ce am primit pana acum nu parea sa aiba vreun efect, iar pana acum nu am indraznit sa intreb. Imi era frica sa deschid gura, iar Kardan parea ca se bucura de liniste.

-Bun, acum e timpul sa iei astea, s-a intors, ignorandu-ma si scotand din halatul sau o cutie care era identica cu cea care m-a adus pe culmile durerii data trecuta.

Pana acum primisem pastile de diverse culori, din sticlute transparente sau translucide, dar asta, cu ceea ce se indrepta spre mine acum, era identic cu cea din mainile Tayrei, cea cu pastilele cu pricina. Asa ca m-am dat in spate devensiv, privind ingrozita cutia ce parea sa-mi surpe si ultima speranta ca pana la urma Kardan nu ma va chinui atat de tare.

-Nu! am stopat mai mult traumatizata.

-Nu e ceea ce crezi! a vorbit mai bland decat ma asteptam.

-Si mai exact, ce cred?! am spus, evidentiandu-i faptul ca sunt confuza.

-Nu sunt pastilele alea.

Am dat neincrezator din cap, impingand cu piciorul stalpul din tigla si facand masa asezata pe brate cu roti sa se deplaseze in spate, metalul ei lipindu-se acum de perete in timp ce il priveam sfidator. Nu aveam incredere in el, nu am avut niciodata, iar el era oricum ultima persoana in care m-as fi increzut. Si in ciuda comportamentului meu defensiv si atat de neajutorat, m-a analizat minutios, miscandu-se tenace si incercand sa ma linisteasca cu privirea sa blanda. Ok, ce incerca sa faca? Pana acum era atat de brutal, si glacial, iar acum ma lasa sa ma manifest? Ma lasa sa ma impotrivesc lui?

-Daca ti-as mai da o singura doza dintr-aia, ai muri pe masa aia in mai putin de doua secunde.

S-a apropiat de mine, privindu-l increzatoare in timp ce a deschis cutia, zarind acum niste pastile rosii, cand m-am relaxat, lasandu-mi muschii contractati sa ia o pauza. Dar si asa, asta nu era linistitor. Nu stiam ce substante aspira corpul meu prin toate acele pilule. Nu stiam ce efecte aveau, pentru ca, deocamdata nu erau vizibile. Ce stiam eu era ca corpul meu era cel care trebuia sa-i faca un trai demonului, elinerandu-l pe Harry de el.

-Pastilele alea au nevoie de un interval bun de timp, si cum am mai spus, am nevoie ca demonul sa te domine atunci cand iti pierzi viata.

-De ce? Nu inteleg...

-Credeam ca am fost destul de clar.

-Nu ai fost destul de clar incat sa ma faci sa inteleg scopul!

-Pentru ca scopul nu te priveste.

I-am aruncat o privire mistuitoare, muscandu-mi obrajii pe interior si lasandu-l sa ma afunde si mai tare in confuzie. Oricum muream, stia ca eu si Harry am terminat-o, ce mai aveam de pierdut? De ce nu imi putea spune pur si simplu?