Ortigo-Insula Îngerilor

Capitolul 14 - Răpirea

Nu mă întrebaţi cum am ajuns la şcoală pentru că habar n-am. Nu puteam să-mi scot din minte ziua de ieri. Aveam nevoie de ceva să mă distragă sau nu o să fiu în stare de nimic azi la şcoală. Dar ce?

- Ohh, Eliii!!

- Tara?

- Da, pot să ştiu de eşti cu capul în nori? Chiar dacă e înger, nu înseamnă că fratele meu e acolo.

- Nu sunt cu capul în nori.

- Iar eu nu mi-am găsit sufletul pereche... ups!

M-am uitat la ea cu nişte ochi mari. Se pare că am găsit ceva care mi-a trezit interesul. (în afară de Leon).

- Tara tu câţi ani ai?

-14, îmi răspuse ea.

- Şi deja ţi-ai găsit sufletul pereche? Destul de tare.

- E cu 3 ani mai mare decât mine şi mereu l-am considerat fratele meu mai mare. Deci cât de tare e? a spus ea cu tristeţe.

- Cine e?

- Lucas...

- Lucas?! am strigat. Tara mi-a pus imediat mâna la gură şi mi-a făcut semn să tac. Dar el are 17 ani. Nu ar fi trebuit să ştie de cel puţin 3 ani că sunteţi destinaţi unul pentru celălalt.

Tara s-a uitat în jos. A lăsat un suspin după care s-a uitat la mine în ochi.

-Ştie. De când erau mici Lucas şi Leon au fost de nedespărţit. Întotdeauna l-am considerat fratele meu mai mare. Dar acum 3 ani după ce îngerul lui a ieşit l-a suprafaţă a început să se schimbe. Nu lăsa nici un băiat să se apropie de mine şi mereu spunea să am grijă cum mă îmbrac să nu atrag atenţia băieţilor. Am crezut că pur şi simplu se comportă ca un frate mai mare grijuliu. Dar cu o săptămână înainte să împlinesc 14 ani am simţit cum sentimentele mele faţă de el încep să se schimbe. Mă simţeam... atrasă de el. Când am împlinit 14 ani am aflat şi de ce. Când l-am întrebat pe Leon dacă ştia mi-a spus că da. Lucas l-a rugat să nu zică nimic. Vroia să aflu singură. Nu dorea să intre cu forţa în viaţa mea.

Chiar nu ştiam ce să zic. Am luat-o în braţe.

- Chiar nu ştiu ce să fac. Am împlinit 14 ani acum 2 săptămâni şi de atunci l-am evitat. Adică nu sunt decât o puştoaică răsfăţată, iar el e un Gardian. Şi apoi n-am pic de experienţă în domeniul ăsta, dar el are toate fetele din şcoală l-a picioarele lui.

Acum am înţeles. i-am dat drumul din îmbrăţişare şi am privit-o direct în ochi.

- Ştiu că ţi se pare greu, dar va trebuii să vorbeşti cu el. Dacă te iubeşte cu adevărat va fi foarte bucuros că el va fi primul tău prieten. Iar faptul că nu a lăsat nici un băiat să se apropie de tine nu face decât să dovedească asta. Şi ce dacă are tone de fete la picioare? Le-a dat cumva atenţie?

A dat din cap că nu.

- Atunci?

Tara şi-a şters lacrimile şi a afişat un zâmbet mare.

- Astăzi o să vorbesc cu el.

- Aşa să faci!

Am râs şi ne-am îndreptat spre clase. Am plănuit să ne întâlnim la prânz în grădină. Tara va avea grijă să-i cheme pe băieţi. Eram aşa entuziasmată că o să-l întâlnesc pe Leon. Ştiu că nu a trecut mult timp de când ne-am văzut ieri, când apropo am petrecut toată ziua împreună, dar simţeam nevoia să fim împreună tot timpul.

Aşa cum mă aşteptam nu am fost prea atentă la ore. Nu-mi puteam lua gândul de la ce urma să se întâmple la prânz. Când m-am dus în grădină doar Leon era acolo.

- Hei, prinţesă! A venit la mine m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe frunte. Am simţit cum picioarele mi se transformă în jeleu. Dacă nu mă ţinea în braţe cred că picam jos.

- Hei... unde e toată lumea?

- Păi Daiana şi Jasmine s-au dus să o ajute pe Alice la habar n-am ce, i-ar Lucas şi Tara s-au dus undeva unde să poată vorbii în privat.

- Sper să se rezolve totul cu bine...

- Şi eu... Vino! mi-a zis, făcându-mi semn să stau lângă el pe iarbă. Din păcate, pauza a trecut prea repede. Am povestit despre ce ne place şi ce nu şi alte lucruri care ne-au ajutat să ne cunoaştem mai bine.

În drum spre ora de mate am hotărât să trec pe la baie să-mi verific machiajul. Acolo mai era o altă fată. Era aşa de frumoasă. Era roşcată cu părul lung.Cred că era Gardian.

- Bună! salutând eu.

- Bună! Tu eşti prietena lui Leon?

- Da, am răspuns ruşinată. Sper că nu ştie toată şcoala.

- Chiar îmi pare rău pentru tine.

-Poftim... ? Atât am mai apucat să zic, înainte să mă scufund într-un întuneric adânc.

Aveam o durere puternică de cap. Nu reuşeam nici cum să-mi mişc mâinile sau picioarele. Eram legată cu ceva tare. Mai mult ca sigur aveam să mă aleg cu nişte răni la cât de strâns legate erau. Stăteam pe ceva rece şi am început să tremur de frig. O eşarfă neagră mă împiedica să văd ceva. Perfect! Mureau dacă nu mă legau la ochi? Uram întunericul, mama spunea că e din cauza unei traume din copilărie, dar nu-mi aminteam. Am auzit o uşă şi paşi. Erau două persoane, mai mult ca sigur.

- Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine?

M-am simţit ridicată pe sus de un bărbat. Părea să aibă muşchi, nu glumă.

- O s-o iau la mine. Între timp tu te ocupi de restul planului. L-am auzit zicând probabil către cealaltă persoană. Am început să mă zbat şi să ţip. Mi-a pus mâna peste gură şi mi-a şoptit la ureche cu o voce sexi.

- Dacă taci şi stai cuminte, nu va trebui să te pedepsesc.

Instantaneu am tăcut şi am încetat să mă zbat, însă nu am putut opri şiroaiele de lacrimi. Îmi era atât de frică. După vreo 5 minute am simţit cum sunt aşezată într-o maşină. Dacă până acum am plâns, acum tremuram. Eram de-a dreptul îngrozită.

- Nu trebuie să-ţi fie frică. Atâta timp cât eşti cuminte, nu o să-ţi fac rău, a zis bărbatul care se pare că era foarte aproape de mine.

M-a luat şi m-a pus la el în poală. Ok. Oficiul, tipul ăsta mi se părea foarte nebun! Îmi spune să nu-mi fie frică. Mai mult ca sigur vroia să mă violeze sau cine ştie ce. Am început să plâng calumea şi tremuram de numa'. Perfect! Am început să am un atac de panică!

Tipul a încercat să mă calmeze, spunându-mi că totul va fi în regulă, dar cum îl puteam crede. La un moment dat maşina s-a oprit şi am ieşit afară. Era foarte cald, deci era zi. Încă plângeam şi tremuram. Am auzit cum s-au deschis şi închis vreo 3 uşi şi dacă nu mă înşel am urcat nişte scări. Într-un final, am simţit cum mă lasă jos, pe ceva moale şi-mi dezleagă mâinile şi picioarele. Cât am putut de repede, mi-am luat eşarfa de la ochi şi m-am uitat la omul din faţa mea. Era înalt cu părul de o culoare deschisă, nu prea scurt aranjat în toate direcţile. Ochii îi avea de un verde-albăstrui. Purta un costum gri şi o cămaşă albă. Chiar şi aşa am reuşit să-mi dau seama că avea muşchi nu glumă. M-am uitat în jurul meu. Eram într-o cameră mare, galbenă. era mobilată în stil modern. Chiar acum eram aşezată pe un pat gigantic. Revenindu-mi după atacul de panică am reuşit să vorbesc.

- Ci-cine eşti tu?

- Depinde. Aş putea să fiu cel mai mare coşmar al tău dacă nu asculţi. Numele meu este Andrew Urilli, a spus el afişând un zâmbet diabolic.

Serios?! Ce răpitor îşi spune numele. Dar asta era în folosul meu. Dacă scăpam de aici, ştiam ce să zic poliţiei.

- Nu te gândi că o să scapi, pentru că nu ai nici o şansă, a zis parcă citindu-mi gândurile.

- De ce m-ai răpit?

- Nu te-am răpit, a zis apropiiindu-se de mine. Pur şi simplu am luat ce-mi aparţine.