Familia italiană || FINALIZATĂ ||

Capitolul 17

Sarah

Stăm aici de 6 ore, însă Alessandro și Drake s-au mutat altundeva, spunând că suntem prea înghesuiți aici.

Chiar dacă ăsta este cel mai sigur loc din casa asta,au plecat pentru a ne ține pe noi în siguranță.

Acum stau cu capul pe umărul lui Dylan, deoarece am început să amețesc din cauza pierderii uriașe de sânge.

-Iubito? spune acesta șoptind.

-Hm? răspund analizandu-i tatuajele de pe brațe.

-Ești bine?

-Inafara de starea de amețeala, nu-i nimic nou. spun jucându-ma cu una din venele de pe mâna sa ce îmi este încolăcită în jurul taliei.

-Vom ieșii de aici, îți promit. Ne depășesc numeric iar pistoalele noastre nu mai au gloanțe. îmi spune înainte să îmi sărute tâmpla.

-Dylan? spun fiind atentă la tonul lui.

-Da, iubito?

-Tu simți ceva pentru mine? zic înroșindu-ma la față.

Acesta se uită împietrit la mine.
După ce stă așa cam 1 minut, îmi răspunde.

-Simt ceva, însă nu stiu ce este . spune analizandu-mi reacția.

Îmi șterg o lacrimă ce îmi curge pe obraz, înainte ca el să apuce să îmi spună ceva.

-Tu simți ceva pentru mine, iubito? mă întreabă în timp ce facem contact vizual.

Îmi aplec capul,revenind iar la vena lui.

-Ce simți pentru mine, iubito? mă întreabă din-nou.

-Cred că te plac. spun rusindandu-ma.

Privirea acestuia se deschide cu vreo 2 nuanțe, urmând să se încordeze.

-Nu îmi aduc aminte nimic de tine, Dylan. Dar începi să îmi intri pe sub piele, încetul cu încetul.. .

-Îmi pare rau pentru tot ce ți-am făcut,iubito. Iartă-ma pentru toată suferința ce ți-am provocat o. îmi spune mângâindu-mi obrazul. Iartă-ma.

Mă macină atât de tare faptul că nu pot să îmi aduc aminte nimic.. .

-Te iert, Dylan. Nu știu ce mi-ai făcut, însă te iert. îi spun imbratisand-ul.

Acesta îmi răspunde instant la îmbrățișare, urmând să își îngroape fața în gâtul meu.

Stăm așa câteva minute, până când se aud din nou vocile gorilelor.

-Cel mai probabil au fugit, șefu. Nu este nici urmă de ei, și nici ceilalți 2 nu au fost găsiți, după spusele lui Jack.

Eu și Dylan rămânem nemișcați, în timp ce gorilele vorbesc.

-Chiar era bună de o tură fata .. . se aude vocea șefului, însă eu îmi îngrop fața în gâtul lui Dylan, pentru a-mi înăbuși suspinele, în caz de voi plânge.

-Era, însă nu o gasim,cel mai probabil a fugit prin ușa din spate cu soțul ei, șefu. spun în timp ce tropăielile se aud coborând.

-Arata ca o zeiță! se aude din-nou vocea idiotului de șef.

Dylan îmi mângâie spatele, în încercarea de a mă calma.

Când ușa de la intrare se aude trântită, noi mai stăm câteva minute în îmbrățișare , până când Dylan spune că este timpul sa plecăm.

Acesta deschide ușile dulapului, în timp ce mă ridică și pe mine în stil mireasă.

-Alessandro! strigă Dylan șoptind,dar destul cât să audă dor Alessandro.