Delgado

Capitolul 22. Praf de pușcă

Vigilența cu care analiza fiecare mic detaliu, era deopotrivă și de invidiat și de speriat. Din loja lui improvizată, Tanghay ne întâmpinase, ca de obicei, sprijinit cu amândouă mâinile de balustrada de inox lustruită oglindă. La fabrica lui de unelte și scule, totul era lustruit. Și, dacă n-ai fi știut că afacerea pe care o supraveghea zi de zi ca un uliu, nu era decât fațada legală a ceea ce se întâmpla cu adevărat în subteran, puteai jura că jumătate japonezul - jumătate jamaicanul de patron, era și în fața legii, tot curat ca lacrima.

Tanghay nu era doar principalul furnizor al bandelor de cartier, ci și singurul om pe care îl cunoșteam, capabil să îndestuleze depozitele tuturor celor care ori se găseau deja implicați în vreun război, ori doreau să înceapă vreunul, și asta, fără a plăti intermediari. Nu-i păsa cine îi folosea armele, cine murea, cine trăia. Ar fi pus pistolul și în mâna unui copil, dacă acesta l-ar fi plătit.

— Doar arme de foc, Aston. Cele biologice... apoi a ezitat să mai facă contact vizual direct cu noi. Nu că nu aș putea... Dar familiei mele îi place acea precizie pe care numai un glonț o poate oferi.

Citeam în el un fel de mândrie când povestea despre strămoșii lui, care se îndeletniciseră cu aceeași oribilă meserie și pe care nu uita să îi menționeze niciodată. Numai în prezența mea, spusese aceeași poveste a arborelui lui genealogic, de cel puțin o duzină de ori. Apoi începea altă poveste.

— Metalul are ceva aparte, a zis revelator, ridicând între degete un glonț de calibru mic și analizându-l admirativ, de parca abia atunci începuse să îi descopere toate calitățile. Ceva pur... Înțelegeți? Ceva ordonat, pe care te poți baza.

L-am urmat în liniște vreo zece minute,  lăsându-l să baliverneze și aprobându-l din când în cand, timp în care, și eu și Scott, de fiecare dată când el se întorcea să ne indice câte ceva ce lui i se părea mai important, încercăm să ne întipărim în minte pozițiile tuturor camerelor de supraveghere.

— Doisprezece, mi-a soptit Scott, bătând ușor cu degetele în cadranul ceasului de la încheietură, fără să se sinchisească de privirile omologului său, pe care Tanghay binevoise a-l prezenta, dar pe al cărui nume nu puteam să îl pronunț.

M-am uitat și eu la ceas, chipurile pentru a-i face pe cei doi bărbați să creadă că despre timp discutam.

— Încă nu! i-am retezat-o autoritar. Lucrurile se vor desfășura conform planului, chiar dacă noi mai întârziem puțin.

Ca de fiecare dată când plecam pe teritoriu inamic, stabileam încă de pe-acasă un limbaj codat. Și tocmai îi transmisesem lui Scott că greșise numărătoarea. Fabrica pe care tocmai o terminasem de inspectat, se întindea pe mult prea multe sute de metri pătrați, pentru a crede eu că doar de duzina aceea de camere de supraveghere, era monitorizată. Sigur avea încă pe-atâtea, ascunse.

"Chinezul", așa cum îl poreclea pe la spate toată lumea, deși știam toți că nu avea nici strop de genă chinezească în el, era un lăudăros și jumătate. Cu toate astea nu se lăuda degeaba. Atenția mea pentru detalii era pistol cu apă pe lângă a lui, plus că suferea, cu acte în regulă, de ceea ce el numea "simțul purității ambientale". În termeni științifici: era un germofob. Lingeai sare de pe podelele "micii lui întreprinderi". Fiecare lucrușor, fie el cât de mărunt, strălucea în locul lui bine stabilit, și ferească sfântul ca vreunul din angajați să nu-l fi pus unde trebuia, că jar mânca.

Tanghay era ciudat și unic; perfect conștient și mulțumit de unicitatea lui. Era singurul membru al organizației al cărui domeniu nu se intersecta cu nici un altul, singurul care nu făcea afaceri cu niciunul din colegi și singurul care nu se amesteca în treburile altora. Nu cerea ajutor, nu ajuta pe nimeni, nu colabora cu nimeni, în afară de Alton și de mine, și asta, obligat de faptul că noi doi eram singurii care dețineam monopol pe ceea ce lui neapărat îi trebuia. Socrul meu, și doar el, avea oameni în vamă, iar eu, și doar eu, eram capabil de a-i ține contabilitatea în limite legale. Mai încercase și cu alți contabili, dar regretabil, niciunul din predecesorii mei nu reușise să îi mențină actele în regulă fără a-și sustrage în paralel și ceva venituri suplimentare. Fără excepție, se aleseseră pe rând cu câte un lustruit glonț în cap.