COCKTAIL (în curs de corectare)

10.

     Am simțit fiori pe șira spinării și m-am trezit buimăcita. Nu înțelegeam ce caută el în spatele meu! Cum de a ajuns aici? Doar l-am lăsat să doarmă pe canapea! L-am împins iritată în cealaltă parte a patului, și nu a durat mult până când am izbucnit în ras. Dragul de el s-a gândit să se mai întoarcă o dată și Buf! am văzut imediat un George lipit de podea.

     — Nu îți mai ajunge patul? îl întreb printre râsete și lacrimi.

     Mormăie ceva și se adună de pe jos, după care se așează lângă mine.

     — Ceasul? mă întreabă morocănos.

     — Trei. Stai, CE?!

     — Cât?!

     — Of, Doamne, cât am dormit!

     — Of, Doamne, când am adormit la loc?

     — La loc? Să înțeleg că te-ai trezit?

     — Da, m-am trezit mai devreme. Adică, cu mult mai devreme. La zece chiar. Am pregătit cafeaua și am gătit și am venit să te trezesc și pe tine ca să servim masa împreună. Dar dormeai prea frumos așa că...

— Stai, stai... Ai făcut CE?!

— E, hai! Nu fii nesuferită, Chriss!

— Nu sunt! mă răstesc la el.

Și chiar nu sunt nesuferită. Așa sunt eu! Ce-o vrea, după o săptămâna să îi și zic Te iubesc! Ah, atât de mult îmi doresc să îmi petrec restul vieții în brațele tale! Oh, ești lumina din viața mea! Nici nu mai avea rost să mă gândesc, căci deja mă bufnea râsul. Să fim serioși, cu toții știm că „pentru totdeauna" există doar în basme și în filmele siropoase ale lui Danny.

Dar, trebuie să recunosc. Este un gest frumos. I-am cuprins fața cu palmele și i-am sărutat cu poftă buzele acelea cărnoase. I-am mulțumit cum se cuvine, și ne-am teleportat parcă amândoi în sufragerie. Am băut cafea rece și am consumat hrană reîncălzită. Cu toate astea însă, mâncarea a fost delicioasă; și nu pentru că eram eu lihnită, dar omul ăsta chiar se pricepe la gătit.

— Și... ce planuri avem pentru ziua aceasta?

Ce?! Am înghițit în sec. Se pare că se agravează situația. Cum vine asta... ne facem planuri și mâncăm și bem cafeaua și dormim și facem sex și petrecem atât de mult timp împreună?! Ce este cu toată graba asta? Poate că ar trebui să luăm lucrurile mai lejer...

— Nu știu, răspund sec. Eu una merg la reuniunea cu familia din fiecare săptămâna. „Cina cea de Taină ", mai precis. Pe la șase-șapte o să plec de acasă.

— Ah, și cât stai?

— Mhm... Nu știu?! Nu am o limită anume... Până târziu, cel mai probabil.

— Ok, mă anunți atunci înainte să pleci.

— De ce? întreb curioasă.

— E o surpriză! îmi răspunde încântat.

— Nu-mi plac surprizele, îi spun și pare dezamăgit.

— Asta o să-ți placă!

— Repet: nu-mi plac surprizele!

— Repet: asta o să îți placă!

— Ce te face pe tine să crezi asta?

— Crede-mă, o să îți placă. Îți promit!