COCKTAIL (în curs de corectare)

26.

După ce m-am despărțit de cei dragi, am plecat în grabă cu Lucas, care era la fel de confuz și de oripilat ca și mine.

— Știi... O să... îmi lipseșți, șoptește Lucas după jumătate de drum petrecut în tihnă.

— Ce ai spus? întreb ca și cum nu am înțeles.

— O să-mi lipsești, fraierici! țipă de data această, în timp ce își da ochii peste cap.

Reușește să îmi aducă un zâmbet pe buze.

— Și tu îmi vei lipsi, turbatule! îi răspund amuzată.

Nu zice nimic. Schițează un mic zâmbet și își vede în continuare de drum.

— Sunt sigur că te vei descurca, se trezește deodată vorbind.

— Da... Și eu cred asta.

— Îmi pare rău pentru ce ai pățit, sincer. Crede-mă, vei găsi pe cineva mai bun, care să te merite!

De ce purtăm această conversație, mă rog?! Lucas, ce naiba e cu tine?

— Da... Posibil.

— Hai, gata, nu mai fii tristă! A fost o noapte nebună, ăh? mă întreabă zâmbind parșiv.

— Mai taci! Erai în curu' gol!

— Oh, da... Dar nu înconjurat de doi pulărăi !

— Eee,hai, nu fii invidios acum...

— Știi cum a fost asta?

— Cum? întreb mai mult decât curioasă.

— Ca în bancul acela... Știi care e culmea matematicii?

— La cât de bine ne înțelegem... Zi-mi!

— Să te culci singură și să te trezești cu... doi necunoscuți! îmi spune și izbucnim în râs amândoi.

Am tăcut apoi pentru tot restul drumului. Am urcat în grabă să luăm bagajele și...

— Doamne, Chriss! Știi doar că ai un apartament super șmecher, mobilat cu tot ce-ți trebuie? Și știi oare că există magazine și în Paris? Adică, nu cred că banii ar fi vreo problemă! îmi vorbește răspicat privind cu o oarecare uimire și cu un strop de mâhnire cele cinci geamantane care mă așteptau cuminți în fața ușii.

Am decis să nu îi răspund, așa că mi-am dat ochii peste cap și am oftat scurt, după care am fugit să mă schimb. M-am îmbrăcat repede cu o pereche de pantaloni mulați, negri, din piele, mi-am acoperit sutienul alb, din dantelă, cu o bluza din voal, vaporoasă și destul de transparentă, de o nuanță de crem, mi-am aranjat părul care stătea în toate direcțiile, am încălțat niște botine din piele, cu platforma și cu tocul groase, și am optat pentru o jachetă de culoarea vișinelor, evident, tot din piele.

— Gata! am strigat la Lucas care s-a decis să își mai odihnească ochii pentru câteva minute.

— Ce?! a tresărit buimac.

— Să mergem, ne așteaptă tata. Dacă s-a nimerit să fim împreună, a zis că nu mai are rost să vină și el aici; ne așteaptă la aeroport.

— Și cum mă rog ai de gând să coborâm toate astea? se răstește la mine.

— Nu fii nesuferit! Și așa o să scapi de mine... Le luăm pe rând; facem mai multe drumuri.

— Fie! răspunde plictisit și iar își răsucește ochii.

Fără a mai sta la discuții, am coborât bagajele, pe rând, activitate ce s-a întins pe parcursul a două drumuri. După ce am încărcat mașina cu toate cele necesare, am urcat încă o dată, dar singură. Am pătruns sfios în apartament și l-am certat pentru ultima oară. Totul pare în regulă; ma va aștepta! Mă îndrept cu pași mărunți spre ușă și oftez adânc înainte de a părăsi încăperea.