COCKTAIL (în curs de corectare)

38.

— Lola! Lola!! Lola!!! auzeam strigăte disperate, din zeci de direcții diferite, care m-au îndemnat să îmi deschid ochii greoi și roșiatici.

Îi deschid încet, unul câte unul, apoi îmi ridic ușor capul cât să am o vizibilitate mai bună, mă sprijin în coate și încă nu pricep ce se întâmplă.

Francis coboară într-un suflet, sau mai bine zis, se ridică — nu știu cum, dar se pare că am reușit să adormim pe podeaua din camera mea cu haine — îndreptându-se în direcția de unde provine tot acest tărăboi. Îl urmez buimacă și amețită, împiedicându-mă de câteva ori bune până ce ajung în living.

D-E-Z-A-S-T-R-U. Puțin zis pentru a descrie ce-mi văd ochilor.

Haine, perne, pături, sticle, hârtii, farfurii sparte, mâncare, tacâmuri, toate se îmbinau haotic pe toată suprafața camerei, fie pe jos, fie pe masă, fie pe canapea.

Apoi, un Lucas la bustul gol alerga disperat prin toată casa, scotocind prin fiecare colțișor și bodogănind de zori numai el știe ce, două pupeze dezmățate, mai mult goale decât îmbrăcate, îl urmau mai ceva ca niște soldăței care mărșăluiau, doi dintre foștii colegi-dansatori cotrobăiau prin mormanele de haine vrând să dispară cât mai repede, în timp ce Bash îi aplica niște scheme de jujitsu altuia la fel de dezbrăcat, nefiind impresionat de țipetele disperate și rugămințile lui Louis.

— Îmi explică și mie cineva ce naiba se petrece aici? urlu cât mă țîn plămânii în speranța că mă auzi cineva.

— Chriss... începe Viv.

— Ascult.

— Off, Chriss, continuă, de data această, cu lacrimi în ochi.

Înghit în sec și un fior de teamă mă cuprinde, tresărind speriată.

— Viv, ce s-a întâmplat? țip la ea și, deși știam răspunsul, încă speram că va fi diferit.

— Lola...

— NU! o întrerup. Nu! Cum naiba să se piardă? Nu! E pe aici pe undeva. LOLA! Lolita! Lolitaaa!

Erau strigăte disperate ce răsunau în toată încăperea. În zadar. Nici urmă de Lola.

Panică, teamă, spaima, groază, manie, dispreț, regret, teroare, m-au acaparat toate din senin. Picioarele mi s-au înmuiat, inima aproape că s-a oprit și, fără să am habar ce, cum, când, m-am lăsat purtată de toate aceste stări, căzând într-un somn adânc, profund, lăuntric.

***

— Chriss! Chriss!! Chriss!!! îmi auzeam numele cum răsună în tot capul, dar nu îmi puteam deschide ochii.

În jurul meu se auzeau fel și fel de zgomote, șușoteli, plânsete... Era o adevărată harababură! Erau prea multe voci, prea multe tonalități, astfel încât nu puteam distinge nimic concret, cunoscut. Nu aveam habar unde mă aflu, însă puteam intui că sunt într-un spital din cauza mirosului inconfundabil.

De ce? Nu am nici cea mai vagă idee...

Ce se întâmplă? De ce s-a făcut liniște? Alo? Îmi e frică, nu mă lăsați singură! Veniți înapoi. Acum! Hey? Ce naiba se întâmplă? Îmi explică și mie careva?

Deja mă enervați... Pare că a trecut o eternitate și nimeni nu mai scoate un sunet. Alo??? De ce naiba nu mă aude nimeni? Oameni buni, unde Doamne Iartă-mă sunteți?

Oh, da! Deja încep să îmi pierd răbdarea.

Vai, Doamne! Ce naiba îmi faceți? Nu, nu, nuuu! Unde mă duceți? Și așa grăbiți! Vai!