COCKTAIL (în curs de corectare)

42.

După câteva săptămâni...

Dar... Nu înțeleg! De ce mă părăsești? Nu înțelegi? Eu te vreau! Te vreau pe tine... Pe tine și numai pe tine! Ce poate fi atât de greu?! Și de ce nu zici nimic? Spune ceva! La naiba! Vorbește odată...

— Chriss! îmi aud numele și tresar atunci când două brațe mari îmi prind umerii.

Aproape că am țipat, iar ochii îmi erau înlăcrimați.

— Chriss, ești bine? îi aud vocea melodioasă, și, deși se află în fața mea, abia îl pot distinge.

Încep să tremur din toate încheieturile și tocmai acum realizez că am transpirat toată. Îmi încolăcesc brațele în jurul gâtului său și strâng cu putere.

— Să nu mă lași! șoptesc cu o voce tremurândă, aproape sugrumându-l.

— Nu te las, iubito, mă liniștește, adâncind îmbrățișarea.

Rămânem împreunați clipe îndelungate, timp în care rememoram visul. La naiba! Nici să mai dorm liniștită nu pot! L-am visat... Din nou! Coșmarurile au reapărut...

— Cher, ce se întâmplă cu tine? Nu este prima oară când te zbați și te agiți și vorbești în somn despre această despărțire. Ce se întâmplă? Cine nu înțelege? Cine te părăsește? Spune-mi!

Îl priveam stupefiată, încă suspinând. Am înghițit în sec și mi-am făcut cu greu curaj să deschid gura.

— Francis, răsuflu îngreunată. Eu...

— Știi ceva? îmi spune, iar eu rămân blocată. Nici nu vreau să știu! Cu siguranță este un mare prost dacă face una că asta! Cât despre mine, nu te voi lăsa în veci! rostește hotărât, cu zâmbetul acela cald în colțul gurii, încât reușește să îmi alunge neliniștea și melancolia ce mi s-au impregnat în suflet.

Mă strânge apoi la pieptul său, după care îmi sărută protectiv fruntea, făcându-mă să mă simt mai în siguranță ca niciodată.

E uimitor cum reușește doar printr-un zâmbet să înlăture orice urmă de tristețe și să îmi însenineze ziua! Și totuși... De ce l-am visat pe el? De ce îl visez pe el?

La naiba, George, nu mă mai bântui!

Oftez adânc și îmi adun toate forțele, încercând să mă ridic din pat. Razele blânde ale soarelui au reușit să pătrundă printre jaluzele de la fereastră, iar mirosul de aer proaspăt și suflul de gheață al vântului îmi dădeau de înțeles că ușa de la balcon este deschisă.

— Vino, am pregătit micul dejun!

— Da? întreb entuziasmată, bucurându-mă mai mult decât un copil de șase ani atunci când primește o scrisoare de la Moș Crăciun.

— Nu toți în casă asta sunt puturoși! glumește cu mine, cufundându-ne amândoi într-un râs colorat.

M-a condus meticulos în living unde mă aștepta în tihnă o ceașcă de cafea, cerșind parcă să fie degustată. M-am afundat în canapeaua moale, îndeplinindu-i dorința acestei ceșcuțe, în timp ce Francis s-a dus la bucătărie.

În mai puțin de două minute s-a întors mândru, ținând în mâna o tavă acoperită. A așezat delicat tava în mijlocul măsuței de sticlă, dezvăluind misterul. Zeci de mini-bruschete crocante, aromate de te îmbătau cu mirosul lor, acoperite cu mici bucățele de salam și cu un mix de legume mărunțite, învăluite într-un sos de brânză de îți ungea intestinele, parcă îmi strigau numele și mă implorau să nu le las să se răcească, căci atunci își vor pierde savoarea. Un munte de clătite americane îmi mângâia toate simțurile cu mirosul lor îmbietor de lămâie și aspectul perfect, iar mierea ce se prelingea peste acestea și bucățile de portocală de deasupra care dădeau o pată culoare în farfurie, mă făceau să uit de absolut orice.