"The Secret beyond the school doors"[Finalizata]

Capitolul 23

Am simtit cum picioarele mi se inmoaie, abia sustinandu-mi greutatea corpului. Nu poate sa fie adevarat. Orice, dar nu asta.

-Sunteti sigur? l-a intrebat Megan pe doctor.

Acesta a dat din cap, apoi a plecat pe holul imens.

Megan m-a asezat din nou pe scaun, spunandu-mi sa ma calmez. Cum puteam sa ma calmez? Urasc ca viata sa-mi ia persoanele la care tin. De ce el? De ce acum? Eram pregatita sa-i spun ca-l iubesc, si ca accept o relatie intre noi..si uite unde s-a ajuns.

Nu ma puteam oprii din plans. Simteam cum raman fara aer, iar o durere in piept nu imi dadea pace.

Megan plecase pentru cateva clipe, dar se intoarse imediat, parand agitata.

-Laurie si Hughes vin aici, a zis.

M-am uitat la ea, cu ochii in lacrimi, nepasandu-mi ca cei doi vin aici. Hughes si Roy sunt prieteni, deci sigur i-a spus lui ce s-a intamplat in ultimele luni. M-am uitat in partea stanga, deja observandu-i capul roscat al lui Laurie, cu ea fiind si Hughes

-Cum e Roy? Riza? Cand ai venit? Si..si de ce plangi? intreba Laurie confuza.

Mi-am ridicat privirea plina de lacrimi, privind-o fix in ochi, vazandu-i reactia confuza.

-Imi pare rau, Roy a murit acum ceva timp...ii explicase Megan cu o voce stinsa.

Laurie isi duse o mana la gura, incepand si ea sa planga. S-a dat doi pasi inapoi, inchizandu-si ochii, si lasandu-se pe spate. Hughes fu pe pozitii, si o prinse in brate la marele fix. Oh, roscata lesinase.

- Du-o intr-un salon, spuse una dintre asistente.

Hughes cu Laurie in brate, urma o asistenta. Acesta se intoarse dupa cateva secunde.

-I-au facut o perfuzie, spuse Hughes.

-E bine, mormaii Megan.

Nimeni nu mai spunea nimic. Se lasase o liniste mortala.

-Cum era Roy in ultimele zile, sau macar cand ai vorbit ultima oara cu el? il intreb pe Maes, privind intr-un punct fix.

-Parea okay, nimic suspicios, raspunse.

-Dar nu era, zic.

-Pentru ca sufera dupa tine, zise si el.

N-am mai zis nimic. Avea perfecta dreptate. Lacrimile iar imi invadasera colturile ochilor, pregatindu-se sa coboare pe obrajii mei palizi.

*

Laurie pov

M-am trezit amețită si cu o durere imensa de cap. Ma aflam intr-o cameră albă de spital. Cum am ajuns aici? M-am ridicat in capul oaselor, punandu-ma la marginea patului cu lenjerie alba.

Am inceput sa-mi masez tamplele, încercând sa-mi amintesc ce a spus doctorul.

Dintr-o data colțul ochilor ma intepau, lacrimile vrând sa cadă. Ochii mi s-au mărit, amintindu-mi vestea cea socantă.

-Roy! am strigat, dandu-ma jos rapid din pat, iesind in viteza din salon.

Ieșisem pe holul alb si imens, uitandu-ma lat după vreun doctor. Am continuat sa merg inainte.

Ma apropiam de scări, pentru a cobori la etaj, când dintr-un salon a iesit un doctor îmbrăcat intr-un halat.

M-am apropiat de el, realizând ca e doctorul care ne dăduse vestea tragica.

-Ma scuzati, am zis.

Acesta se uita lung la mine.

-As avea o rugăminte la dvs. Pacientul Roy Mustang, care a decedat ceva mai devreme...stiti, n-am mai vorbit de câteva zile cu el, si nici nu am apucat sa vin cât timp el a fost in comă. Deci, daca m-ati lasa sa-l vad, asa mort cum e, v-as fi foarte recunoscătoare.

-Dar acesta este mort. Ce rost mai are sa-l vedeti? mi-a răspuns acesta cu o alta intrebare.

-Stiu asta. Dar chiar îmi doresc sa-l mai vad. Indiferent cum e, am spus.

L-am privit cu ochii in lacrimi, implorand-ul din priviri sa ma lase sa-l mai vad.

A oftat, apoi a dat a probator din cap. Mi-a spus sa il urmez, făcând in tocmai. Am mai mers ceva inainte, lund-o la stânga.

-Încă nu l-am mutat din salon, spuse doctorul, eu uitandu-ma in jur. Unde sunt restul?

Doctorul plecase, eu luandu-mi inima in dinti, si făcându-mi curaj sa intru. Cu mana tremurând am deschis usa, zarind-ul pe Roy pe patul de spital. Inca nu-mi venea sa cred ca el nu mai e.

M-am apropiat de patul lui, privindu-i fata plină de răni. Lacrimile din nou au început sa cadă pe obrajii mei reci. Ma abtineam sa nu suspin.

-De ce m-ai părăsit? l-am intrebat, stiind ca n-o sa-mi răspundă vreodată.

I-am luat mana intr-a mea, simtind ca e caldă. Mana lui e caldă. Daca era mort, ar fi trebuit sa fie rece ca gheata.

Asta inseamna ca..oh nu se poate sa fie adevarat. M-am uitat la aparatul ce indica bătăile inimii, văzând ca are pulsul slab, dar il are. Ca sa fiu sigură, i-am luat din nou mana, vrând sa vad daca are puls. Si spre surprinderea mea avea.

Mi-am facut cruce nevenindu-mi sa cred. Am iesit intr-un suflet din salonul lui Roy.

-E in viața. Roy traieste, am țipăt cât m-au ținut plămânii, posibil sa fii speriat juma de spital.

Riza care stătea in brațele brunetei, parca prietena ei, isi ridica imediat privirea, uitandu-se uluita la mine.

-Ce spui acolo, si când ti-ai revenit? ma întreba Hughes confuz.

N-am spus nimic, ci doar i-am aruncat un zâmbet copilăresc, arătând cu mana spre salon.

El se uita confuz la mine, probabil crezând ca am luat-o razna.

-Vorbesc cât se poate de serios. Avea mâinile calde, i-am zis, el luand-o din loc.

Langa mine veniră si Riza cu prietena ei. Riza ma privi trista, si cu lacrimi in colțul ochilor.

Inteleg ca e greu sa accepti faptul ca cineva a dispărut dintre noi, dar parca ea suferă mai mult de cat trebuie.

As fi vrut sa o întreb ceva anume, numai ca am fost întreruptă de pasii grăbiți ai doctorului si a u ei asistente, care se grave au sa vina inspre noi.

N-au zis nimic, ci doar au intrat glont in salonul lui Roy. Acum tot ce puteam face, era sa asteptam ca sa iasă de acolo.